N-am să combat iniţiativa legislativă a lui Victor Socaciu luând-o în derâdere, aşa cum s-a făcut deja pe scară largă. Oricât de năstruşnic ar fi un astfel de document, el trebuie luat în serios, cu speranţa, totuşi, că în viitor oamenii politici vor fi raţionali atunci când propun astfel de teme de discuţie.
Altminteri, ne trezim că, din legiferare în legiferare, nu mai rămâne piatră pe piatră în spaţiul atât de complex al comunicării şi creaţiei.
Iată doar trei argumente: Argumentul economic: Economici tatea reprezintă baza oricărei activităţi economice, indiferent că se desfăşoară pe bani publici sau privaţi. Din acest punct de vedere, responsabilitatea celor care iniţiază proiecte legislative este enormă. În sistemul actual, al subtitrării, dialogurile unui film pot fi traduse de un singur om în câteva ore. Cheltuielile de transcriere sunt nesemnificative, iar rapiditatea transpunerii pe suportul electronic de netăgăduit.
Dublarea vocilor actoriceşti presupune apariţia unor departamente de specialitate, iar în cazul externalizării activităţii (mă refer mai ales la televiziunile publice), preţurile şi suspiciunile de clientelism şi corupţie ar putea creşte exponenţial. E lesne de imaginat ce se va întâmpla cu canalele specializate în filme, de la HBO la Pro Cinema, TCM şi toate celelalte. Industria filmului românesc va primi şi ea o lovitură, deoarece o parte din fondurile pe care le acordă în momentul de faţă statul provin din drepturile de difuzare a filmelor la televiziune.
Argumentul estetic: opera de artă este un act unic şi irepetabil - altminteri nu s-ar bucura de un statut privilegiat. Personalitatea actoricească nu poate fi redusă la simpla apariţie fizică şi la o gesticulaţie mai mult sau mai puţin expresivă. Un mare actor este, de cele mai multe ori, şi o mare voce. E destul să invoc exemple de celebrităţi mondiale, de talia lui Anthony Quinn, a cărui voce profundă, gâjâită şi hârâită a contribuit la fascinaţia pe care a exercitat-o mai bine de o jumătate de veac.
Sau molfăiala lingvistică inimitabilă, aglutinarea de sunete irepetabile care, îmi spuneau prietenele mele din adolescenţă, îi confereau lui Marlon Brando o forţă emoţională (ca să nu spun sexuală) ce trecea cu mare viteză dincolo de ecran. Cine ar putea reface chiţăitul metafizic al lui Marilyn Monroe, acea voce blocată pe o mie de ani între suspin, disperare, spaimă şi mic ţipăt jubilator? Gândiţi-vă la Toma Caragiu, la Octavian Cotescu sau la Gheorghe Dinică, la Birlic şi la Beligan, la Olga Tudorache, Gina Patrichi ori Valeria Seciu şi imaginaţivă ce-ar mai rămâne din marele lor talent dacă ar "vorbi" cu vocea altcuiva?
Argumentul moral: ce-mi dă mie dreptul, ca simplu difuzor al unei opere de artă, să intervin în structura ei? Câtă iresponsabilitate ar trebui să aibă custodele de la Luvru pentru a schimba rama originală a "Giocondei" cu una de plexiglas ori aluminiu, pe motiv că e mai în ton cu necesităţile contemporaneităţii? Cu ce drept ar îndrăzni librarul să schimbe coperta unei cărţi? Televiziunile fac un serviciu public, dar asta nu înseamnă că au libertatea să "se bage" peste creator. Dacă cineva are oroare de limbile străine, poate încerca să impună transmiterea exclusivă de filme româneşti, cu minunatul şi inevitabilul lor limbaj de mahala. Dar în felul acesta limba română nu e apărată de "americanisme", ci e pus sub semnul dubiului angajamentul de schimbare, pro-european, pe care ni l-am asumat prin aderarea la UE.
Or, a întoarce îmbufnaţi spatele spaţiului de protecţie şi civilizaţie la care ne-am dat de ceasul morţii să aderăm înseamnă, în cel mai bun caz, infantilism. Dacă politicienii chiar vor să facă ceva pentru conservarea limbii române, ar avea ce propune: mai multe ore de limba română în şcoli, învăţători şi profesori mai bine plătiţi şi obligaţia includerii emisiunilor culturale în grila tuturor televiziunilor şi posturilor de radio. Fireşte, cu o definire clară a conceptului de cultură, pentru că altminteri ne vom trezi că Ţociu şi Palade ori Vacanţa Mare sunt cei mai legitimi scriitori, deoarece pot să scrie, ca Eminescu, texte cu rimă, iar Copilul Minune e un tenor întru totul comparabil cu Pavarotti...
Există un Institut al Limbii Române, care se zbate în mizerie materială cronică, incapabil să susţină nevoia de lectori români la puţinele, din ce în ce mai puţinele, universităţi europene unde limba română este materie de studiu. Implicarea în astfel de chestiuni ar dovedi, într-adevăr, responsabilitate şi viziune. A încerca să ferim limba română de "influenţe străine" e, din punct de vedere practic, o imposibilitate, iar din punct de vedere ştiinţific o enormitate: chiar iniţiativa dlui Socaciu e scrisă într-o limbă cu totul diferită de acea uhr-română pe care o vor fi negociat la stâna dacică Traian şi Decebal, sub privirile galeş-aprobatoare ale Mioriţei...
Scriu acest articol în timp ce, în fundal, am pus de mai multe ori melodia lui Victor Socaciu, "Căruţa cu flori". O ascult şi mi-l imaginez pe cantautor pe-o scenă maghiară (vecinii noştri de la apus dublează filmele!), cu chitara în braţe, mimând interpretarea, în timp ce un vajnic folkist budapestan declamă, spre stupoarea generală, versurile româneşti ale cântecului într-o ungurească plină de aplomb: "A szomorú ablakomban/ Csak az éggel szomszéd/ Darvaim nem hagynak el mindig/ Félárnyek az sz." Fireşte că, şi în maghiară, căruţa rămâne tot căruţă. Dar nu e păcat de florile româneşti?!
Recomandările noastre
