Sorin Ioniţă: "Deşi se vaită de preţuri, Europa funcţionează după principiul Reginei Maria Antoaneta: dacă n-au pâine, lasă-i să mănânce cozonac".
Este pentru prima oară de la al Doilea Război Mondial încoace când preţul alimentelor a crescut în valoare reală în Occident pe parcursul unui an şi jumătate, de la începutul lui 2007 până acum. Ca atare, trebuia inventat un termen special pentru ca ziarele să poată face titluri: o combinaţie stângace între agricultură şi inflaţie, care îşi face bine treaba de a descrie trendul. Alimentele, în special cerealele, au fost prinse la mijloc între cererea sporită din China şi India, unde clasa mijlocie în, ascensiune nu mai vrea să mănânce doar frunze de lobodă ca părinţii lor, ci se diversifică spre carne şi lactate; şi utopia biocombustibililor promovată de politicieni, ecologiştii de duminică şi vedete pop cu unghiuţe mov. Dezechilibrul brusc - probabil, temporar - dintre cerere şi ofertă a împins în sus costul coşului zilnic. Nu mult, ci cu 15%-20% per total în ţările dezvoltate, unde alimentele fac vreo 15% din totalul cheltuielilor unei familii, deci efectul nu e dramatic. Dar presa poate găsi oricând o listă de produse atent selectate cu care să ilustreze ştiri senzaţionale: preţul orezului s-a triplat, al grâului s-a dublat, soia şi carnea de porc au urcat tot cam pe acolo. Munţii de unt şi lacurile de lapte care făcuseră celebră ineficienta Politică Agricolă Comună a Europei au dispărut. Apoi, vine porumbul. Deşi doar o mică parte este consumată direct de oameni, această cereală are o importanţă crucială în economia alimentară: laptele, ouăle, brânza, carnea de pui şi vită, toate sunt produse pe bază de porumb, deci influenţa schimbărilor de preţ este generală. De fapt, frigiderele noastre sunt pline pe trei sferturi cu porumb. Or, de un an şi jumătate, preţul porumbului tot suie, ajutat şi de faptul că în SUA lobby-ul agricol a reuşit să extragă de la guvern subvenţii pentru a redirija 30% din recoltă către biocombustibil, mai prost, mai poluant şi mai scump decât benzina normală, spre încântarea capetelor seci din gaşca lui Al Gore. Problema nu este însă în ţările dezvoltate, unde cetăţeanul răsfăţat se alintă şi agonizează pentru o scumpire generală a costului vieţii de câteva procente, pe care dacă n-ar vedea-o comentată la televizor nici n-ar observa-o; ci în ţările sărace, unde oamenii trăiesc doar cu pâine şi apă, prima fiind subvenţionată masiv, subvenţie pe care acum guvernul şi-o permite tot mai greu. În plus, nu toată lumea suferă la fel: există state net importatoare şi net exportatoare de alimente, iar dintr-o scumpire a acestor produse este evident că ultimele au de câştigat dacă folosesc politici corecte. România se află cumva între cele două extreme. Din cauza reformei neterminate în agricultură şi a consumului intern în creştere explozivă, suntem net importatori: în categoria alimente-tutun-alcool importăm de două ori mai mult decât exportăm. Asta n-ar fi o tragedie dacă ne mişcăm spre o specializare industrială, cum are aerul că se întâmplă, şi unde suntem net exportatori. Nu scrie nicăieri că în economia mondială toată lumea trebuie să facă de toate. Produselele noastre agricole proaste şi slab diversificate (cu unele excepţii notabile şi izolate) nu satisfac cerinţele consumatorului urban, hedonist şi pretenţios. Şi cum agricultura este sectorul cel mai protejat, subvenţionat şi distorsionat până la aberaţie în UE, poate că nici nu e mare pierdere dacă îi vom lăsa pe alţii să bage bani publici în buzunar propriilor fermieri ca să avem noi alimente mai ieftine (sau, altfel spus, să ne subvenţioneze indirect mâncarea).
Cam acesta este fundalul - încâlcit, politizat şi sensibil - pe care se desfăşoară azi consultările de la Cotroceni privind preţul alimentelor. Preşedintele Băsescu a sesizat că asta e o temă de efect şi s-a grăbit să ia vântul din pânzele guvernului, dar n-am nicio îndoială că partidele vor supralicita rapid pentru imagine. Nici nu-ţi trebuie prea multă minte ca să vii cu soluţii fanteziste gen autostradă zburătoare sau echilibru ştiri bune - ştiri proaste în domeniul politicilor agricole, un sector în care raţionalitatea şi legile cererii şi ofertei n-au fost niciodată la mare preţ. Parcă văd că vom asista la un tradiţional concurs de strigături populiste: TVA redus la alimente, controlul preţurilor sau exporturilor (ca în Argentina, care lunile acestea îşi ruinează accelerat economia interzicând fermierilor să vândă în exterior), subvenţii mărite pentru producători (pe care ei le solicită şi când preţurile agricole scad, şi când cresc, având câte un argument beton pentru fiecare situaţie). Ce s-ar putea face util, în schimb? Destule, începând de la îmbunătăţirea infrastructurii pieţei (transport, depozitare, angro), până la investiţii inteligente în cercetare-dezvoltare bio-agricolă, un sector high-tech din care multe ţări câştigă enorm (Olanda nu mai exportă legume, de exemplu, ci seminţe de legume top class, produs neperisabil şi cu mare valoare adăugată). Dacă e cazul, se pot gândi politici de sprijin pentru grupurile sociale cu adevărat sărace, pentru care preţul hranei e o problemă. Aceştia cumpără acum mare parte din alimente pe piaţa gri, deci n-ar câştiga oricum nimic de pe urma reducerii TVA. În fine, România ar putea să-şi formuleze o poziţie coerentă pe politica agricolă a UE, alăturându-se acelor state care cer reducerea subvenţiilor şi înlăturarea barierelor la import, care ne opresc paradoxal să aducem alimente cu adevărat ieftine din Africa, din Americi şi pe unde or mai fi ele. În clipa de faţă, deşi se vaită de preţuri, Europa funcţionează după principiul reginei Maria Antoaneta: dacă n-au pâine, lasă-i să mănânce cozonac.
Recomandările noastre
