Mircea Cărtărescu: "Trăim la noi un trist paradox: cei care te învaţă tot ce ştiu ca să te-ajute să reuşeşti în viaţă sunt ei înşişi imagini vii ale eşecului".
N-am susţinut mai vechea creştere a pensiilor de către cartelul PNL-PSD, am considerat-o o pomană electorală dintre multele făcute de actualul guvern.
Primul-ministru Tăriceanu, maestru în trădări, şi-a trădat cu acea ocazie (şi cu multe altele) însăşi doctrina propriului partid. Ar fi ipocrit din partea mea să susţin, deci, creşterea cu cincizeci la sută a salariilor profesorilor. Sincer, nu cred că este bine şi productiv pentru România să crească salariile în acest moment de criză, chiar dacă nu stăm chiar atât de dezastruos cum avertizează acelaşi Tăriceanu (care luna trecută ne spunea, însă, radiind, că suntem o economie care scoate foc pe nări). Regula de aur în privinţa politicienilor noştri e să nu-i crezi niciodată. Toţi construiesc realităţi de hârtie, toţi aruncă perdele de fum în spatele cărora îşi ascund intrigile politicianiste. Singurul lor scop e să rămână la putere chiar dacă piere lumea. Cred că nu aveţi vreo îndoială că nimănui nu-i pasă nici de învăţământul românesc, nici de bunăstarea profesorilor. De fapt, această creştere salarială e folosită ca armă de luptă în veşnica înfruntare Băsescu - Tăriceanu, ca vicleană capcană şi ca instrument electoral. De data asta însă s-a mers cam prea departe şi s-a uitat că armele au două tăişuri.
Merită profesorii această majorare salarială? Bineînţeles, nimeni n-o merită mai mult decât ei. Trăim la noi (şi din păcate nu numai la noi) un trist paradox: cei care te învaţă tot ce ştiu ca să te-ajute să reuşeşti în viaţă sunt ei înşişi imagini vii ale eşecului. Când îi vezi atât de bătuţi de Dumnezeu, ajunşi ultimii oameni după ce şi-au tocit coatele pe băncile facultăţilor, nu poţi să nu te-ntrebi: păi, merită să înveţi ca să ajungi ca ei? Sunt convins că elevii, care-i au ca modele pe manelişti, sportivi şi miliardari, nu mai dau doi bani pe orice i-ar putea învăţa aceşti oameni care îşi duc zilele cu greu, care arată uzaţi şi obosiţi, care-şi sparg gâtul şi-şi mănâncă mintea zi de zi cu o ciurdă de punkişti şi emogeneraţ ionişti ce freacă pe sub bănci iPodurile şi telefoanele mobile, şi care n-au în minte decât jocurile pe computer. Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine, par ei să le spună. Profetule, mântuieşte-te pe tine mai întâi. S
unt şi eu profesor. La capătul a douăzeci şi opt de ani de învăţământ, dintre care optsprezece de carieră universitară, am azi un salariu de cinci sute de euro pe lună. Ce m-aş face dac-aş fi numai profesor şi-ar trebui să trăiesc numai din ei? Vă spun eu ce: aş da meditaţii până la istovire, până la îndobitocire. Soţia mea ar da şi ea meditaţii. Am face-n fiecare seară socoteli, aşa cum mi-i amintesc pe părinţii mei drămuind fiecare bănuţ. Timp de zece ani am şi făcut asta ca să-mi pot întreţine familia. Cunosc tare bine umilinţa câinească a lipsei de bani, a aşteptării cu groază a zilei de întreţinere, a numărării zilelor până la salariu, a cumpărării celor mai ieftine alimente. Mai bine de trei sute de mii de oameni din România de azi, intelectuali cu facultate la bază, dar de fapt simpli proletari care-şi vând creierul pe nimic, trăiesc astăzi - şi de zeci de ani încoace - într-o permanentă, ulcerantă stare de frustrare şi de ură de sine. Mulţi nu au fabuloşii mei cinci sute de euro, ci doar jumătate, şi totuşi trebuie să trăiască şi ei pe lumea asta, pe lângă Patriciu,Ţiriac sau Becali. Creşterea cu cincizeci la sută a salariilor lor nu i-ar face bogaţi, dar ar fi totuşi o mare uşurare. Repet, nimeni n-o merită mai mult astăzi în România.
Dar mi-e scârbă să văd cum suferinţele reale ale oamenilor sunt iar pretexte pentru disputa politică. În acest război, profesorii sunt numai o masă de manevră exploatată cinic şi cu sânge rece. Toată lumea ştie că această creştere salarială va stârni o avalanşă de revendicări (căci profesorii nu sunt singurii batjocoriţi în ţara magnaţilor şi-a baronilor locali), care la rândul ei va declanşa o inflaţie ce va topi sporurile salariale de parcă nici n-ar fi fost. Nimeni nu se va alege cu nimic din afacerea asta care-a scos iarăşi în evidenţă haosul vieţii noastre politice şi răzgândismul guvernării liberale, care e probabil singurul ei principiu.
Propusă de liberali, votată în unanimitate de parlament, promulgată de un preşedinte pus în dificultate şi silit, ca de mai multe ori în ultimul timp, să aleagă soluţia politică convenabilă situaţiei lui în câmpul de forţe şi nu cea corectă, iată că legea creşterii salariilor pentru cadrele didactice face acum previzibila piruetă: totul se amână cu jumătate de an şi e lăsat pe seama următorului guvern. Adică eternul „după noi, potopul“. Toţi factorii politici implicaţi au ştiut tot timpul că legea nu e realistă, şi totuşi toţi au votat-o din raţiuni demagogice, electorale şi manipulative.
Potopul s-ar putea să vină însă mult mai devreme decât au crezut-o, s-ar putea să fie la uşă.
Recomandările noastre
