Numa' ce vorbeam săptămâna trecută aici de frisoanele milenariste care cuprind periodic lumea, inclusiv în epoca post-modernă şi seculară.
Dar sigur că exageram un pic: faţă de acum trei-patru decenii, nici apocalipsa nu mai e ce-a fost.
Cele două morţi subite de zilele astea, în două colţuri diferite ale lumii, servesc să ne aducă mai aproape trecutul nostru recent. Cu Vaclav Havel am rememorat căderea comunismului şi cât de mult le datorăm unora ca el faptul că schimbarea regimurilor a fost până la urmă aşa paşnică şi firească, încât am uitat complet spaimele şi incertitudinile de atunci. Dincolo, în Coreea de Nord, cu dispariţia anunţată cu obişnuit decalaj de autorităţi, decalaj necesar jocurilor interne de putere şi pregătirii ritualurilor religiei comuniste, revenim în plină eră glaciară stalinistă. Această mare şi tristă grădină zoologică nord-coreeană, care expune astăzi lumii întregi o populaţie imbecilizată în decoruri şi uniforme stil 1955, ar trebui ignorată de mass media dintr-o minimă decenţă şi igienă mentală, dacă n-ar exista arsenalul nuclear.
Vor comenta alţii mai informaţi decât mine ce se petrece exact acolo. Vreau doar să profit de ocazie ca să mă întorc la ideea unui observator înţelept, care spunea o dată că fiecare generaţie se teme de apocalipsa pe care o merită. Mult timp apocalipsa a fost una pur biblică; o scurtă vreme după aceea a avut fosforescenţe nucleare; astăzi, dacă n-ar fi Coreea, am fi rămas doar cu apocalipsa eco. Care e una cam surogat: prea lentă, prea graduală, faţă de cele din vechime. Cerul nu ne mai cade deodată în cap, ci doar se lasă în jos cu 2 cm pe an, sau cât stabilesc experţii ONU în urma unor îndelungi dispute, ameninţând să-i cocoşeze la un moment dat pe strănepoţii noştri. E greu să ai acelaşi sentiment al urgenţei ca în vechime.
Coreea în ultimele zile ne întoarce un pic la spectrul apocalipsei reale, aia cu muşchi şi adrenalină. În care lumea urma să se crape într-o secundă ca farfuriile la petrecerile greceşti, lăsând ici şi colo câţiva supravieţuitori cu părul căzut şi ochii movulii. Vă mai amintiţi cum era în anii '80, cu marile proteste pentru pacea mondială, când jumătate dintre cărţi şi filme erau despre anihilare, disoluţia socială de după Al Treilea Război Mondial şi amoruri fără viitor prin buncăre de beton, după atac?
Poate scăpăm şi de data asta, dacă reuşeşte cineva să găsescă util numerele de telefon ale generalilor clanului Kim, sau ce-or fi având ei acolo, ca să le explice că guma de mestecat nu e un drog capitalist care te prosteşte la cap, cum ni se spunea şi nouă înainte de ‘89, roata de caşcaval nu e o chestie de pus în uşă să stea deschisă, iar jocul Angry Birds nu e o armă secretă imperialistă. Doamne-ajută.
Mai aproape de noi, mai puţin dramatic şi fără absolut nici o legătură, SNCFR tocmai a dezvăluit noul mers al trenurilor de călători. Ocazie cu care constat uimit că, după zece ani de lucrări, vreo 400 milioane de euro de la UE cheltuiţi şi vreo trei inaugurări succesive, trenurile accelerate şi rapide parcurg distanţa de 225 km dintre Bucureşti şi Constanţa tot în vreo trei ore, ca şi înainte de marele proiect ISPA-Coeziune demarat în 2001. Nici vorbă de cele două ore şi jumătate promise în vara lui 2011.
Exact trei ore făcea şi trenul de călători care a inaugurat în 1895 noul pod al lui Saligny de la Cernavodă, pe care l-a traversat cu viteza de 80 km/h. O sută douăzeci de ani mai târziu, ne zbatem la aceeaşi viteză comercială. N-am idee de ce ne-am împotmolit aici: o fi din cauza erodării nivelului de competenţă în SNCFR sau furtului masiv de materiale din infrastructura feroviară, pe care autorităţile nu doresc deloc să le combată aşa cum trebuie (adică nu la nivelul celor mulţi care fură, ci la cel al firmelor colectoare, mult mai puţine), dar cert este că nu putem circula în siguranţă mai repede decât atât.
Şi la fel de cert este că ni se vor imputa banii de către Comisia Europeană, pentru că o viteză medie de cel puţin 120 km/h (ca să nu mai vorbim de cei 160 km/h standard european promişi iniţial) era condiţie în proiect. Altminteri nu se justifică atâţia bani aruncaţi pe fereastră, cu atât mai mult cu cât la anul, când va fi autostrada gata, durata de mers cu maşina se va scurta şi mai mult, la sub 2 ore, torpilând definitiv piaţa SNCFR.
Recomandările noastre
