S-a stins ieri dimineaţă cel care rămăsese cel mai mare, mai admirat, dar şi mai recluziv poet al României.
Nu va avea funeralii naţionale, nu vor urla posturile de televiziune. Despre existenţa sa delicată şi provincială, atât de asemănătoare într-un fel cu a lui Bacovia, dar atât de diferită totuşi prin erudiţie şi nivel intelectual, ştia numai mica lume literară. Textele lui nu figurau în manuale (decât poate prin excepţie), şi rareori erau citate în presa culturală. Mircea Ivănescu a părăsit lumea şi poezia cu aceeaşi discreţie cu care a trăit.
În anii ’70, însă, versurile sale au creat prima breşă prin care un nou continent poetic se arăta în zare. Noi, optzeciştii, ca şi cei mai tineri decât noi, am fost într-un fel copiii săi. Mircea Ivănescu a fost unul dintre vârfurile triunghiului de aur al poeziei româneşti de după război, alături de prietenul său Leonid Dimov şi de Nichita Stănescu.
Suntem de asemenea îndatoraţi lui şi prin faptul că i-a îmbrăcat pe Joyce şi pe Musil, pe Kafka şi pe Faulkner, pe T.S. Eliot şi pe Scott Fitzgerald în haina splendidă a limbii române. Poate comit o blasfemie, dar, subiectiv vorbind, savoarea lui "Ulise" în româneşte mi s-a părut adeseori că depăşeşte originalul. În orice caz, pentru mine epopeea lui Leopold Bloom se leagă în primul rând de incredibila versiune ivănesciană, pe care-o ştiam pe vremuri ca pe propriile mele buzunare.
Ne puteți urmări și pe Google News
Moartea poetului sibian se adaugă unui şir de scriitori dispăruţi anul acesta, unul dintre cei mai nefericiţi pentru literatura română din câţi au trecut în ultimele decenii. Autori din toate generaţiile au plecat de curând într-o lume mai bună, ca un simbol şi ca un reproş pentru mizerabilul nostru impas intelectual, cultural şi moral. S-au dus de la începutul acestui an Mircea Horia Simionescu (alt mare scriitor aproape necunoscut publicului larg), Fănuş Neagu, Alex. Leo Şerban, Ion Zubaşcu, Mircea Iorgulescu. În alte vremuri, moartea unuia singur dintre ei ne-ar fi şocat şi ne-ar fi aruncat în deznădejde. Cum am să uit vreodată moartea lui Marin Preda, tragedia care a fost atunci? Sau, trei ani mai târziu, golul pe care Nichita l-a lăsat între noi? Mai pasă cuiva azi de moartea unui scriitor? Dar mai ştie cineva azi ce este un scriitor? Ce ciudat trebuie să li se pară copiilor de la şcoală (dar şi părinţilor lor) că în manuale personajele sunt încă scriitori, matematicieni, savanţi de toate felurile, că la bac nu se dă examen din viaţa şi gândirea politicienilor, a fotbaliştilor şi-a vedetelor din tabloide... Ce-i schizofrenia asta: una se vede la televizor, alta se învaţă la şcoală? Când o să terminăm cu ipocrizia şi-o să aşezăm copiii pe un făgaş realist? De ce să înveţe copiii despre Eminescu şi Creangă? Dac-ar trăi azi, ei ar fi nişte total anonimi, profesori sau ziarişti mărunţi. De ce nu se suflă o vorbă în manuale despre cei ce ne preocupă cu adevărat, cei ce ne umplu viaţa din zori şi până-n noapte: Mitică Dragomir, Oana Zăvoranu, Gigi Becali...? Îi sfătuiesc pe copii şi pe părinţii lor să mai aştepte puţin: după cum merg lucrurile, această anomalie va fi curând îndreptată.
Nimeni nu mai ştie azi un nume de autor în viaţă, şi nici nu-i mai pasă de ei. Copiii nu mai citesc, nici noi nu mai citim, înnebuniţi de greutatea vieţii de zi cu zi. În orice caz nu mai citim poezie, artă care a fost dintotdeauna miezul de aur al culturii româneşti. Nu avem în mijlocul vieţii naţionale vreun multi-miliardar sau vreo starletă, ci un poet, pe Eminescu. Ţipăm ca din gură de şarpe de câte ori ni se pare că se atinge cineva de el, dar azi l-am lăsa cu cinism să moară de foame, cum îi lăsăm pe poeţii de-acum.
Pe vremuri eroii erau cei ce luptaseră fie cu spada, fie cu pana. Lor li se înălţau statui, ei erau exemple pentru copiii naţiunii. Azi nu mai există eroi şi-a dispărut sentimentul nobil al admiraţiei. Azi ura şi dispreţul, sentimentele dintotdeauna ale celei mai josnice pegre, ale celei care a căpătat gură în medii şi pe internet şi se exprimă zilnic acolo fără vreun merit sau vreo competenţă, sunt singurele ce se dezlănţuie ca să schimbe lumea noastră în infernul pe care-l trăim zi de zi.
Nu l-am cunoscut cu adevărat pe Mircea Ivănescu. L-am văzut doar o dată, în tinereţe, într-un amfiteatru plin. Era un om mărunt, cu un fel de ceaţă peste trăsăturile feţei. Avea mâini remarcabile, care mi-au rămas în minte. Am schimbat câteva vorbe fără să-mi treacă prin minte că aceea avea să rămână singura noastră încrucişare pe pământ. Nu mai pot spune acum, când nu pot scăpa de tristeţe, decât atât: Dumnezeu să-l odihnească.
Recomandările noastre
