Pentru mulţi dintre noi, situaţia din România pare să se complice în fiecare zi.

Pentru alţii, ea devine în fiecare zi tot mai simplă. Primii sunt cei care încearcă să înţeleagă ansamblul evoluţiilor din perspectiva detaliilor care le compun, cei care încearcă să identifice şi explicaţia unor fenomene, nu numai formele de manifestare, cei care se întreabă dacă întotdeauna în spatele unei acţiuni publice se află cel care pare a se afla şi dacă nu cumva acea acţiune nu este nimic altceva decât rezultatul unei mişcări prin ricoşeu. Pentru cea de-a doua categorie, lucrurile devin pe zi ce trece tot mai clare, societatea românească începe să se recunoască în doar două culori, unii încercând să facă tot ce sunt în stare pentru a schimba starea de fapt actuală, alţii făcând totul pentru menţinerea, ba chiar pentru consolidarea sistemului politic legat simbolic de persoana preşedintelui Băsescu. Cea mai mare parte a poporului român, cea mai mare parte a celor care se vor prezenta la vot pe 29 iulie se regăseşte în cea de-a doua categorie. Eu cred că preşedintele interimar a făcut bine atunci când a promulgat legea referendumului în variantă care presupune existenţa unei participări minime obligatorii la vot, şi aceasta din cel puţin două motive: în primul rând pentru a pune capăt presiunilor dezbaterilor şi speculaţiilor internaţionale şi în al doilea rând pentru a evita orice fel de formă de contestare a referendumului din 29 iulie. Mai departe, însă, detalii, cum ar fi desfăşurarea acelui referendum pe durata a două zile în loc de una singură, poate o idee bună, se găsesc la îndemână majorităţii parlamentare, care pentru a o impune trebuie să facă un singur lucru - să vină din vacanţă. Premisele par a fi clare, dacă Uniunea Social Liberală şi eventualii aliaţi ai acesteia vor avea dorinţa şi putinţa unei ample acţiuni de mobilizare, atunci electoratul va ieşi la vot. Dacă nu, singura concluzie care se poate trage e aceea a capacităţii organizatorice limitate a acestei alianţe politice, este aceea a implicării limitate a nenumăraţilor lideri şi activişti politici USL, a cohortelor de primari USL şi chiar a celor 36 de preşedinţi de consilii judeţene pe care această alianţă i-a produs cu ocazia recentelor alegeri locale. Desigur, nu se întâmplă în fiecare zi ca un preşedinte să fie suspendat sau ca într-o ţară să se organizeze un referendum "pentru" sau "împotriva" demiterii acestuia. România este, şi din acest punct de vedere, atipică, dar totul se explică prin nenumăratele apariţii publice prin care Traian Băsescu a sfidat clasa politica românească şi, de ce nu, populaţia României. Există câteva întrebări care nu îşi vor găsi răspunsul decât după 29 iulie. Ce se va întâmpla dacă numărul celor care vor vota va fi mai mic decât cel prevăzut de lege, dar majoritatea zdrobitoare a celor prezenţi la vot vor alege demiterea preşedintelui? Cum va evolua spaţiul public românesc în condiţiile în care credibilitatea preşedintelui va fi în mod fundamental afectată şi în condiţiile în care la sfârşitul acestui an cu siguranţă vom avea o importanţă majoritate USL în parlamentul României rezultată din alegeri? Ce vor face atunci prea-pateticii apărători ai statului de drept de la Bucureşti sau de la Bruxelles? Singura concluzie care se poate trage e aceea a capacităţii organizatorice limitate a acestei alianţe politice