Securitatea îl înconjoară cu turnători pe marele istoric și patriot din Cluj

interesând îndeosebi „antecedentele şi activitatea politică actuală”. Cererea a fost repetată şi în august 1946, când organele locale de Siguranţă au trimis câteva date biografice despre fiecare.

Referitor la Silviu Dragomir se menţiona că este fost ministru şi că nu s-a încadrat în nici o „organizaţie democratică”.

Cert este faptul că din acest moment istoricul s-a aflat permanent în atenţia Siguranţei, deoarece la 16 aprilie 1947 inspectorul Mihail Patriciu transmitea ordinul Chesturii de Poliţie a Municipiului Cluj, condusă de Gheorghe Crăciun, de a „urmări şi pe mai departe activitatea profesorului Silviu Dragomir”.

Arestarea lui Silviu Dragomir

Evenimentele au evoluat apoi într-un ritm accelerat pentru istoric, din nefericire situaţia sa agravându-se continuu. În iunie 1948, odată cu transformarea Academiei Române în Academia R.P.R., Silviu Dragomir a fost înlăturat din acest înalt for ştiinţific.

Stațiunea cunoscută de romani și regii Ungariei, acum uitată

Cod galben de ploi, vânt puternic, lapoviță și ninsori, în România

În scurt timp a fost arestat şi judecat în procesul privind Banca Agrară din Cluj, bancă ce aparţinuse P.N.Ţ. şi unde Silviu Dragomir a deţinut funcţia de membru în Consiliul de Administraţie. La 1 decembrie 1948 a fost condamnat la 6 luni de închisoare, pedeapsă majorată ulterior la 1 an şi 6 luni.

A fost închis în penitenciarul din Caransebeş, după care în mai 1950 a fost dus la Sighet, fiind reţinut în continuareca fost ministru în guvernele „burghezo-moşiereşti!. Toate persoanele deţinute la Sighet din acest lot au fost închise fără nici o judecată, pe baza unei simple decizii a Securităţii.

De asemenea, a fost condamnată la închisoare şi soţia sa. La Sighet, Silviu Dragomir a împărţit celula cu un alt mare istoric, Ştefan Meteş. A fost eliberat de la Sighet în iulie 1955, cu ocazia amnistiilor politice din acea perioadă.

A reintrat în atenția Securității

După eliberarea din penitenciar s-a reîntors la Cluj, fiind lipsit o vreme de pensie şi mai ales de locuinţă, care îi fusese naţionalizată. A reuşit totuşi să obţină, se pare cu ajutorul lui Constantin Daicoviciu, un apartament în cadrul clădirii Institutului de Istorie al Academiei din Cluj, iar din 1957 şi-a recăpătat şi pensia. Tot din această perioadă a început să muncească în cadrul Institutului, fiind încadrat pe post de colaborator extern.