În 1981, 88% din populația Chinei trăia în sărăcie. În prezent, mai puțin de 1% din populație cunoaște ce înseamnă să fii sărac. Cum au putut lucrurile să se schimbe în doar 40 de ani ?
Privatizarea, soluția inovatoare a Chinei
În istoria întregii lumi, China este singurul caz în care sute de milioane de oameni au reușit să scape de sărăcie, într-un timp atât de scurt. Chiar dacă inegalitatea a crescut în China, nimeni nu ar alege să se întoarcă în vremurile lui Mao Zedong, atunci când chinezii chiar dacă erau egali, știau ce înseamnă și sărăcia.În prezent, doar în Statele Unite există mai mulți miliardari decât sunt în China.
China a reușit să se ridice datorită lui Deng Xiaoping, care a adoptat sloganul : „Lasă-i pe unii să se îmbogățească mai întâi”. În cartea sa din 2020, „Ideas for China’s Future”, economistul chinez Weiying Zhang, îl descrie pe Deng ca fiind „arhitectul” reformei din China. „Cu toate acestea, Deng Xiaoping a înțeles că reformele economice și sociale sunt diferite de construirea unor clădiri. Acestea nu pot fi construite conform planurilor prestabilite”.
Deng, afirmă Zhang, a implementat aceste reforme prin experimente. În primul rând, Deng a testat diferite abordări în anumite provincii pentru a se asigura că reformele sale aveau succes. Dacă acest lucru funcționa la o scară mai mică, reformele ajungeau să fie extinse și la o scară mai mare. Provinciile în care exista cel mai mare grad de sărăcie au fost și cele care au cunoscut cea mai mare creștere economică.
De fapt, privatizarea reprezintă forța din spatele creșterii economice a Chinei. Zhang a analizat datele din diferite regiuni ale Chinei și a concluzionat că „cu cât reforma orientată spre piață a fost implementată, cu atât s-a obținut o creșterea economică mai mare, iar cei care au rămas în urmă, nu au avut parte nici de o creștere economică”.
Rata de creștere a fost cea mai mare acolo unde companiile private au jucat un rol decisiv în creșterea economică. Datele la care a avut acces Zhang au demonstrat și acest lucru: „Provinciile ale căror economii sunt „privatizate” vor crește probabil mai repede.”
Când nu este statul implicat, economia crește
Procesul de reformă din China nu a fost uniform și nici într-o singură direcție. Au existat perioade în care privatizarea a funcționat, și alte perioade în care statul s-a reafirmat. Zhang a examinat ratele de creștere în regiunile „state-out-and-private-in”, dar și în regiunile „state-in-and-private-out”.
Din nou, rezultatele au fost clare: producția economică a crescut semnificativ în regiunile în care statul nu a fost implicat. După cum explică Zhang, acest lucru a demonstrat cum, „creșterea rapidă a Chinei, din ultimele patru decenii, a fost condusă de puterea pieței și a sectoarelor care nu au avut legătură cu statul, și nu de puterea guvernului sau a sectorului de stat, așa cum susțineau teoreticienii chinezi.”
Gradul de inovare este crucial pentru dezvoltarea continuă a economiei chineze. O analiză a intensității cercetării și dezvoltării în industrie, a brevetelor acordate pe cap de locuitor și a procentului vânzărilor de produse noi în totalul veniturilor industriale, arată clar că toate aceste cifre cheie pentru inovare, se corelează pozitiv cu gradul de comercializare. Zhang a subliniat și pericolul de a înțelege greșit strategia folosită de China privind creșterea economică.
O înțelegere greșită a strategiei Chinei
Dacă oamenii din Occident concluzionează, în mod eronat, că succesul economic al Chinei se bazează pe o „a treia cale” între capitalism și socialism, cunoscută și sub denumirea de „capitalism de stat”, Zhang consideră că au tras o concluzie greșită. „Imaginați-vă că vedeți o persoană fără braț, care aleargă foarte repede. Dacă ajungeți la concluzia că viteza persoanei provine din lipsa unui braț, atunci, în mod natural, veți dori să tăiați brațul fiecărei persoane”.
În ultimele patru decenii, a existat o luptă constantă între cele două ideologii – socialismul împotriva capitalismului. Uneori, susținătorii pieței libere au fost în avantaj, alteori au câștigat cei care au susținut implicarea statului în economie. Această luptă continuă, iar rezultatul ei va determina și viitorul Chinei.
Modul în care China abordează recenta criză imobiliară, va oferi indiciul dacă China urmează o cale a intervenționismului de stat sau este suficient de curajoasă pentru a implementa alternative bazate pe o piață liberă. Evoluțiile din ultimii ani tind să indice că, în China, încrederea în stat este mai puternică decât încrederea în forța pieței libere. Pe termen scurt, acest lucru poate atenua crizele cu care statul se confruntă, însă, pe termen lung, va aduce probleme și mai mari.