E ușor să murdărești, e greu să cureți. Cândva, un individ iresponsabil, dornic să se scrie despre el în ziare, a aruncat cu cerneală pe tabloul cu Mona Lisa, de la Luvru. Mai mult de un an i-a trebuit apoi unui specialist să restaureze tabloul, examinându-l cu microscopul și folosind pensule de mare finețe.

Într-o situație asemănătoare se află imaginea României, pe care Lucian Boia a mânjit-o în doi timpi și trei mișcări, cu o plăcere rea, din dorința de a atrage atenția asupra lui. A trebuit ca Ioan-Aurel Pop să lucreze multă vreme, cu migală, pentru a îndepărta urmele acestui act de vandalism (a scris printre altele o carte întreagă, „Istoria, adevărul și miturile”, în care analizează frază cu frază scrierile denigratoare ale lui Lucian Boia, demonstrându-le falsitatea).

Dar cine este Ioan-Aurel Pop? Un mare istoric, care nu e susținut (ca eseistul teribilist Lucian Boia) de un întreg program de publicitate, un învățat ardelean, aparent fragil și vulnerabil, dar, în realitate, greu de învins, pentru că adevărul îl apără ca o vestă antiglonț. Știe aproape totul despre istoria românilor, universul fără margini al civilizației românești e în degetul lui mic. Delicat și politicos, are totuși o impresionantă fermitate, de purtător de cuvânt al poporului său. Competența lui inspiră respect. Curajul lui intimidează.

Am avut șansa să particip, alături de acest admirabil om, la o un seminar cu public, la Bistrița, consacrat evocării lui Mihai Viteazul. Ioan-Aurel Pop a vorbit despre rolul jucat în istoria românilor de domnitorul în care își puseseră speranțe cancelariile europene, văzând în el un apărător al creștinătății împotriva expansiunii otomane. Ascultându-l pe istoric am avut impresia că fac o călătorie în timp, că ajung în preajma lui Mihai Viteazul, că îl văd cu ochii mei ieșind din cortul de campanie sau dictând misive către suveranii altor țări. Dar și că privesc acțiunea lui de undeva, de foarte sus, integrată în istoria universală.

Comunicarea mea, intitulată „Mihai Viteazul în literatura română” (cuprinzând referiri și la modul cum este reprezentat domnitorul român în literaturile altor țări), a fost o completare a comunicării lui Ioan-Aurel Pop. În timp ce o prezentam eu încă mă gândeam la cuvintele de neuitat ale vorbitorului dinaintea mea. Mi-ar fi plăcut să-i fiu student lui Ioan-Aurel Pop, ca să-mi înțeleg mai bine țara în care mi-a fost dat să mă nasc. Ca să îmi dau seama ce destin istoric are. Ca să-mi pot imagina viitorul ei.

Tocmai de aceea mi s-a părut foarte inspirată și justificată includerea sa în Comisia prezidențială pentru proiectul de țară. Nu putea să lipsească din această comisie, alcătuită din oameni de înaltă competență din diferite domenii, istoricul strălucit, autor al unei opere istorice impresionante și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, care a educat mii de tineri în spiritul loialității față de țara lor.

Credeam că președintele României, Klaus Johannis, va fi felicitat pentru această alegere. Spre imensa mea surpriză, Gabriel Liiceanu a protestat vehement împotriva ei. Pentru mine, ca și pentru mulți alții, Gabriel Liiceanu este o instanță morală a societății românești de azi. Cum se explică reacția lui aberantă? Ar fi groaznic să aflăm cândva că, în realitate, autorul „Apelului către lichele”, a luat în calcul încasările mari pe care le aduc Editurii sale, Humanitas, cărțile scandaloase scrise de Lucian Boia. Singurul argument folosit de Gabriel Liceanu în rechizitoriul îndreptat împotriva lui Ioan-Aurel Pop este că acesta, ca membru în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, ar fi acoperit plagiatul lui Victor Ponta. Dar acesta nu este un argument, ci un fals argument. În realitate,  Ioan-Aurel Pop  a făcut cu totul altceva și anume a declarat la vremea respectivă, cu bunăcredință, că, înainte de a se pronunța, așteaptă aprecierea unui specialist în științe juridice (doctoratul lui Victor Ponta având subiect juridic).

Dezgustător spectacol – prinderea unui învățat ardelean cinstit, politicos și inabil între roțile dințate ale mașinăriei de distrus prestigii care funcționează atât de bine la București!

Din punctul meu de vedere, atacarea lui Ioan-Aurel Pop reprezintă încă o dovadă că, în România, ești pedepsit dacă îți iubești țara. A fost pedepsit pentru această „vină” − și este pedepsit în continuare – Mihai Eminescu. Au fost pedepsiți Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Octavian Goga, Adrian Păunescu. (În legătură cu Adrian Păunescu se spune, în mod perfid, că nu i se iartă faptul că l-a omagiat pe Nicolae Ceaușescu. Este o minciună. Nu asta enervează, ci modul patetic în care și-a iubit țara. Ca dovadă sunt evocați drăgăstos poeți care i-au omagiat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și pe Stalin într-o epocă de teroare, cu peste 2.000.000 de cetățeni români întemnițați sau deportați din motive politice. Acești poeți iubeau însă Uniunea Sovietică, nu România, astfel încât li se iartă orice.) Și eu – deși eu nu sunt deloc important – mă simt amenințat ori de câte ori vorbesc cu admirație și dragoste despre români (nu contează că mă număr printre cei mai severi critici ai situației actuale din România; se așteaptă de la mine să disprețuiesc tot ceea ce e românesc).

Totuși nu mă plâng. E o mare onoare să-mi văd numele pe o listă care începe cu Ioan-Aurel Pop.