Acum credeți și voi ce vreți, dar asta e povestea pe care Lina o zicea la toată lumea, când vorbea de fiul ei.

– Și cum mă chinuiam eu să-mi adun puterile, îl aud pe amărât vorbind. Mi-a rupt inima în bucăți. Mi-am zis : fie ce-o fi, îl duc acasă.

Lina avea șaisprezece ani când l-a adus pe lume pe Vasile. Fată cuminte, căzuse pradă primului bărbat care-i vorbise frumos. Ea, sărmana, habar n-avea ce înseamnă dragostea și nici prin minte nu i-a trecut că vecinul cel binevoitor își bătuse joc de ea. Lucrul rușinos se întâmplase o singură dată și mai mult o silise decât îi plăcuse. Așa or fi lucrurile astea, iși spusese Lina, femeia să sufere și bărbatul să-și împrăștie bucuria. N-avea cu cine vorbi despre cele întâmplate, că maică-sa era prea prinsă cu traiul greu al familiei, iar taică-su muncea toată ziua. Avea un frate mai mare, dar îi luase Dumnezeu mințile când era copil. Ai lui nu-l dăduseră la casa de copii, de milă.

– Măcar tu să faci ceva în viață, să nu te prăpădești de pomană, ofta tatăl. Învață carte, Lino, că altfel ajungi ca noi.

Fetei nu i-a fost dragă școala, așa că pe la șaisprezece ani se gândise să o abandoneze.

– Acum zi și tu, măi omule, ce voiai să iasă din doi proști ca noi ? Măcar nu-i handicapată ca frate-su!

– Eu nu accept să se lase de școală.

După certuri care s-au lăsat cu bătăi și amenințări, Lina cea cuminte a fugit de acasă. Vecinul Popescu, un bărbat la vreo cincizeci de ani, s-a oferit s-o găzduiască și fix atunci a fost conceput Vasile.

De cum a aflat tatăl Linei că fata lui stă în casa unui bărbat, s-a înmuiat la suflet și a primit-o înapoi. Numai că nu știa că n-a venit singură – în pântecele ei creștea o viață, pe care Lina s-a străduit să o ascundă până în ultimul ceas. Și, unde trăiau patru suflete chinuite, mai era loc pentru încă unul, că doar din sărăcie n-ai cum să sărăcești. Lina i-a convins pe părinți că acum era musai să renunțe la școală. Oricum știa destule, știa chiar mai multe decât maică-sa și taică-su la un loc.

Vasile a crescut fără să-și cunoască tatăl. Familia hotărâse că așa era cel mai bine. Peste cățiva ani, Lina și-a găsit un băiat bun și s-a măritat, dar pentru Vasile nu era loc în noua ei casă. Bărbatul o iertase că nu fusese fată mare, dar copilul altuia n-avea de gând să-l crească.

Așa că băiatul a rămas în grija bunicilor, care numai timp și răbdare de el n-aveau. Noroc că Dumnezeu a vegheat asupra lui și l-a făcut mare. O singură meteahnă avea – îi plăcea să fure, iar pentru asta l-au exmatriculat din școală.

Grijile și preocupările Linei se îndepărtaseră demult de la Vasile și aproape că uitase de existența lui. Avea acum familia ei, născuse doi copii sănătoși, iar Vasile nu avea loc în tabloul ăsta. Nici măcar când părinții ei au murit, amândoi în același an, nu s-a întrebat ce se va alege de Vasile. Se gândea, probabil, că o să-l ia statul în grijă, așa cum făcuse cu fratele ei handicapat, care încă trăia. Numai că Vasile era major și sănătos, iar asta însemna că era al nimănui.

Timpul și viața Linei se umpleau pe zi ce trecea, iar amintirile ei despre primul născut au fost înghițite de uitare. Se simțea deja bătrână și obosită. Nu reușise să scape de sărăcie și, oricât ar fi muncit, i se părea că stă pe loc, iar lumea mergea înainte. Bărbatul ei dăduse în patima băuturii și se aprindea din orice.

Într-o seară, beat peste măsură, și-a urcat toată familia în mașină, fără să le spună nimic.

– Unde mergem ? au întrebat copiii.

Bărbatul nu le-a răspuns. Conducea ca un nebun , smulgând prăpădita aia de Dacie de pe asfalt.

– Mergi mai încet! I-a șoptit Lina.

Au fost ultimele cuvinte pe care și le mai amintește. Accidentul a fost cumplit. Singura supraviețuitoare, Lina, a zăcut șase luni prin paturi de spital, neștiută de nimeni. Când a deschis ochii spre lume, cine să-i spună o vorbă bună? Era singură. I-au transmis, sec, că toată familia murise și că e o minune că a scăpat cu viață. N-a plâns. Somnul profund în care o ținuseră atâta timp îi secase izvorul lacrimilor.

Din negura gândurilor, adânc răscolite de nenorocirea ce o lovise, a apărut imaginea lui Vasile. Îl vedea tot copil.

Ultima oară când auzise de el era arestat pentru niște furturi de mașini în Spania. Se supărase teribil atunci, și regretase că nu l-a lăsat să moară la naștere. Dar acum Vasile era singura ei speranță, unica ei legătură cu lumea din jur.

S-a făcut bine și s-a întors în sat cu gândul să-l caute pe băiat. Câțiva cunoscuți i-au spus că ieșise din închisoare și plecase în Italia. Slavă Domnului, era liber și făcuse rost și de numărul lui de telefon! Cu mâinile tremurânde l-a sunat.

– Pronto! Cine este? a răspuns o voce de femeie, în limba italiană.

– Sunt mama lui Vasile. Pot să vorbesc cu el ?

Pauză. Cea care răspunsese a tușit ușor și a vorbit în românește :

– Din păcate nu e disponibil. Ește condamnat.

– Dar mi-au spus că este liber. Tu cine ești?

– Eu sunt Elena, soția lui. A fost încarcerat acum patru luni pentru trafic de droguri, dar pe nedrept. El nu e traficant, doar a furat o geantă cu droguri de la cine nu trebuia.

– Înțeleg, a răspuns Lina cu glasul stins.

– Ai zis că ești mama lui? Nu mi-a povestit niciodată despre tine. Mi-a zis că mama lui a murit.

Lina plângea. Pe undeva, Vasile avea dreptate – fusese ca și moartă pentru el.

– Uite cum facem – peste zece zile eu vin în România, pentru că Vasile a cerut să execute pedeapsa în țară. Îi e teamă pentru viața lui aici, în Italia. O să ne cunoaștem și o să-l vezi și pe nepoțelul tău.

– Am un nepoțel ? a izbucnit Lina.

– Fabio. Are trei ani. Peste zece zile, soția lui Vasile împreună cu Fabio au bătut la poarta Linei.

– Dormiți la mine?

– De fapt, voiam să te rog să ai grijă de Fabio, până mă întorc. Mâine dimineață trebuie să fiu la penitenciar.

– Dar nu mă cunoaște. Crezi că vrea să stea cu mine?

– O să stea. Am două geamantane pe care trebuie să le ascund undeva. Are pivniță casa asta?

Și femeia a plecat. Fabio, obosit de drum, adormise așa, îmbrăcat cum venise. Lina îl privea, dar nu îndrăznea să-l atingă. S-a dus în bucătărie să-i pregătească ceva de mâncare. Oare o vorbi românește? Uitase să o întrebe pe Elena.

Lina n-a închis ochii toată noaptea. I se zbătea pleoapa stângă, ca în noaptea accidentului. Cu inima strânsă a zis Tatăl nostru și a așteptat dimineața.

– Cine ești ? a întrebat-o Fabio când s-a trezit.

– Eu sunt bunica Lina. Ți-e foame ?

– Unde e mami? Mănânc când vine ea.

– Bine, dacă te răzgândești, masa e acolo. Vrei să ieșim în curte?

– Nu, mami a zis că trebuie să ne ascundem de oamenii răi.

Ziua a trecut în neliniște. Elena nu dădea niciun semn, iar telefonul ei era închis. Două zile, fără să știe ce se întâmplă. Lina voia să meargă la penitenciar și cu greu a reușit să-l convingă pe Fabio să iasă din casă. Microbuzul i-a lăsat la poartă. Pierdută, Lina privea la zidurile groase și înalte. S-a luat după câteva femei care păreau să cunoască drumul. Avea noroc. Era ziua în care se vizitau deținuții cu inițala pe care o avea și Vasile. A completat o cerere, așteptând aprobarea. După vreo două ore i s-a spus că în acel penitenciar nu există niciun deținut cu numele Vasile Petrescu.

– Nu se poate, nora mea a primit un telefon acum două zile.

– Doamnă, nu e la noi. Încercați în altă parte.

Au trecut doi ani din ziua aceea. Lina a scotocit toate pușcăriile din România, a scris ministrului, președintelui, tuturor. Elena, soția lui Vasile, dispăruse și ea fără urmă. Cu ajutorul poliției reușise să-i găsească familia, care habar n-avea că femeia fusese măritată cu Vasile și că aveau un copil împreună.

Soarta lui Fabio a fost decisă de un judecător și puțin a lipsit să nu fie luat de lângă bunica lui și aruncat în grija statului.

Lina mi-a scris într-o seară și mi-a povestit ce tocmai ați citit, întrebândumă ce e de făcut. Cum poate un condamnat să dispară fără urmă ? Spunea că are informații sigure că fusese adus în România. Știa chiar și penitenciarul unde fusese încarcerat. Numai că cei de acolo refuzau să-i spună unde fusese transferat. Undeva, pre drum, îl făcuseră pierdut.

– L-or fi omorât ăia de la care a furat drogurile pe care mi le-a lăsat Elena.

– Ce droguri?

– Cele două geamantane erau pline de punguțe de plastic. Le-am aruncat pe toate în fântână.

Povestea asta n-are sfârșit, pentru că nu cred că și-a găsit încă sfârșitul. Dacă Vasile și soția lui vor fi găsiți, nădăjduiesc că vom afla împreună.

 

Te-ar putea interesa și: