Scrisoare românilor – între critica şi încurajare.

Am senzaţia cã de multe ori, în relaţie cu alte popoare, ne comportãm ca un adolescent complexat care imitã manifestãrile vedetelor sau ale persoanelor pe care le considerã superioare : fãrã niciun fel de discernãmânt, nu are modele, ci se anuleazã total pe sine, nu are vocea sa, împrumutã felul de-a fi al altuia pentru simplul fapt cã-l considerã superior, fãrã sã mai conteze dacã unele dintre acţiunile sale sunt greşite.

Se comportã aşa pentru cã încã nu se cunoaşte pe sine, încã nu s-a descoperit pe sine, încã nu a ajuns la chipul frumuseţii din el, are atenţia centratã pe negativ, pe rãul din el, şi nu mai are încredere în calitãţile sale ca sa aibã curaj sã fie el însuşi. Nu e împãcat cu sine. La fel parcã nici noi, românii, nu suntem împãcaţi cu noi înşine (e normal sã nu fim împãcaţi cu tot ce e rãu în societatea noastrã: lenea, lipsa de bun simţ şi altele – aici e nevoie de “nelinişte bunã”, dar nu la asta mã refer acum).

Nu ne cunoaştem pe noi, nu pentru cã nu am vrea, ci pentru cã trãim cu impresia cã deja ne cunoaştem, avem deja o idee formatã despre noi înşine, dar care de multe ori consistã doar în vederea rãului şi atât, fapt care ne face sã fim complexaţi şi nemultumiţi de noi înşine, sã nu mai avem curaj sã ne exprimãm, sã avem o voce a noastrã în raport cu alte popoare. Aşa cã, le idealizãm, iar în raport cu noi rãmânem nemulţumiţi, frustraţi. La nivel de ideologie, de exemplu, rar se pune problema sã gândim cu mintea noastrã.

Scrisoare românilor – între critica şi încurajare

A devenit aproape un şablon reacţional a privi în stânga şi în dreapta, ca sã ne adaptãm la ritmul dictat de alte naţiuni; exact ca elevul care nu stãpâneşte materia la examen, iar singura sa speranţã de promovare stã în ajutorul colegilor. Premisa cã am avea şi noi o inteligenţã proprie, care sã ne ghideze, e inconştient cumva implicit exclusã.  Cinstit e sã spunem lucrurilor pe nume: avem multe de învãţat din Occident – de exemplu, în ceea ce priveşte hãrnicia şi bunul simţ; de multe ori, însã, ne inspirãm din Occident nu din dorinţa de a cãuta calitatea, ci din slava deşartã de a fi “ca în afarã”.

Avem bubele noastre, în prezent cel puţin, care nu pot fi negate, însã cred cã ar trebui sã avem o abordare maturã în relaţie cu cei care în unele domenii ne sunt superiori: sã îi luãm drept model unde e cazul, nu sã urmãm dobitoceşte orice comportament al lor. Nu sã ne anulãm pe noi înşine, urmând ca nişte oi orice vine “din afarã”, fãrã sã mai apelãm la filtrul discernãmântului.

Unele dintre semnele maturitãţii sunt conştiinţa cã oricine poate greşi, se poate înşela, demnitatea de a spune “nu” uneori şi conducerea de sine, dincolo de sursele de inspiraţie; dar noi nu avem demnitate de multe ori şi cred cã nu avem demnitate tocmai pentru cã nu realizãm cã avem şi noi valoarea noastrã, chiar dacã rãmâne în parte virtualã uneori, din cauza pasivitãţii.

Unii se mândresc cu faptul cã în trecut Bucureştiul era numit Micul Paris

Unii se mândresc cu faptul cã în trecut Bucureştiul era numit “Micul Paris”, le scapã din vedere cã denumirea era data în sens peiorativ, din cauza imitaţiei grosiere; chiar dacã ar fi fost datã în sens pozitiv, simplul fapt cã ne-am defini capitala în raport cu o altã capitalã, aratã lipsa poziţiei de sine stãtãtoare care sã conteze prin ea însãşi, iar nu prin trimitere la o alta superioarã.  E mai penibil sã fii un roman cu aere de francez decât sã fii un roman simplu, oricare ar fi locul pe care îl ocupi pe scara valoricã – în cazul al doilea, cel puţin eşti cineva, iar nu o pastişã care trãieşte în închipuire. Valoarea în fond, nu stã în cifre şi clasamente, cât stã în unicitate; toate marile puteri au avut momentele lor de colaps, fiind caracterizate de o poziţie oscilatorie pe scara ierarhicã de-a lungul istoriei, conteazã cã nu şi-au pierdut numele. Important e sã ai “ceva”-ul tãu pe care sã îl articulezi clar, iar nu sã repeţi “ceva”-ul altora.

Circulã un curent de naţionalism cam umflat şi pompos, care poate trezi în unii fix contrariul, iar eu nu în directia aceasta bat (poate cã acel gen de naţionalism e luat în râs de unii, pentru cã e subiectiv şi uneori nu face decât sã elogieze trecutul în mod melodramatic, sã laude victoriile lui Mihai Viteazu, dar sã închidã ochii ipocrit faţã de minusurile realitãţii prezente şi sã-i scape esenţialul: ceea ce are de fãcut concrect omul de azi ca sã îndrepte aceastã stare a lucrurilor, la care e direct pãrtaş; cred cã un naţionalist autentic ar realiza cã toţi eroii s-ar bucura mai mult sã fie elogiaţi faptic, prin continuarea lucrãrii lor în prezent, decât doar sã fie lãudaţi prin cuvinte cam lipsite de putere uneori –  e necesar sã nu ne uitãm strãbunii, dar la fel de necesar e ca ei sã supravieţuiascã nu doar în amintire, ci sã supravieţuiascã viu, prin faptele şi lucrãrile noastre).

 

Naţionalismul care omite defectele şi doar laudã trecutul, e un naţionalism nesincer şi neproductiv, dar la fel de inoperantã e şi perspectiva sincerã care vede doar rãul şi rãmâne într-o poziţie de paralizie, blazatã, blocatã într-o atitudine neputincioasã.

Datã fiind penuria rezultatelor acestor extreme, poate cã dacã am armoniza pasiunea primei atitudini cu realismul celei de-a doua, am reuşi sã lãrgim unghiul perspectivei vederii de sine: ne-am accepta defectele (ca sã le putem corecta, nu doar sã ne lãsãm doborâţi de ele), dar am privi şi mai departe, cuprinzând şi aspectele pozitive ale naţiunii, care ţin în fond de profunzimea constituţiei sale, iar aceastã privire din urmã ar putea servi drept sevã fertilizatoare pentru cultivarea virtuţilor, uscând o parte dintre vrejii defectelor. Am ieşi astfel din acest rol de persoane lipsite de putere, care doar acuzã sub deznãdejdea neputinţei de a mai face ceva, abordând o atitudine mai fermã, care vede rãul, dar nu sub cadenţa apãsãtoare a tonului pesimist, ci cu altã intenţie şi impulsionatã de o altã stare de spirit: încurajatã de capacitatea de a-l depãsi şi de a acţiona mai departe. 

E tipic bãtrânesc sã fii morocãnos şi sã ai sentimentul cã nu mai poţi face nimic

Sã fim ceva mai tineri în spirit: e tipic bãtrânesc sã fii morocãnos şi sã ai sentimentul cã nu mai poţi face nimic, ţine de tinereţe sã ai încredere în forţa ta. Nişte cuvinte exprimate în trecut de Nichifor Crainic mi se par descriptive stãrii care troneazã ca un abur deasuprã noastrã atât de des: “A te preda fãrã sã lupţi, înseamnã cã te predai fãrã mãcar sã schiţezi un gest de apãrare, ori ãsta e cel mai condamnabil lucru. Soarta e starea de josnicie şi de ticãloşie a unui popor, pe care o primeşte cu capul plecat şi cu braţele cãzute, ca o mortãciune sau ca o vitã, care merge spre tãiere. Soarta sau fatalitatea nu existã în afarã de noi, ea e doar voinţa noastrã intratã în putrefacţie, e trândãvia şi imbecilitatea unui popor, investite cu atribute unei divinitãţi”.

Cam acesta e peisajul pe care noi îl gravãm în prezent, atunci când doar ne vãicãrim şi rãmânem inerţi, imobilizaţi de pãrerea cã nu mai putem face nimic, nici mãcar sã ieim la vot, de exemplu.

 

Suntem complexaţi vis-a-vis de faptul cã suntem romani ori pentru cã ne credem inferiori altor naţii, ori pentru cã suntem pur şi simplu nemultumiţi de felul în care ne percepem pe noi în prezent. Oricare ar fi cauza complexului, dincolo de el stã lipsa de cunoaştere profundã a noastrã ca întreg şi incapacitatea de gãsi frumosul din noi. Dacã am cunoaşte la nivel profund ce înseamnã sã fii român, automat am întâlni şi frumuseţea noastrã care ar strãluci dincolo de raul care ţine doar de suprafaţa lucrurilor. Aşa cum orice fiinţã creatã are frumuseţea ei, orice popor, tradus ca şi comuniune de fiinţe vii, are farmecul şi specificul lui ireproductibil; asta înseamnã cã ideea de comparaţie între popoare este puerilã, iar atitudinea constructivã este aceea de a cãuta şi gãsi unicitatea unei naţiunii, de a te bucura de ea şi de a o creste.

Cred cã ne-am putea recupera demnitatea ca popor, nu doar asumându-ne şi îndreptându-ne defectele, dar mai ales cãutând “acel vino-ncoa” al nostru, în cazul în care încã nu l-am descoperit. În fond, problema imitaţiei nu e actul în sine, cât este cauza lui: faptul cã nu vezi în tine potenţialul de a produce, de a crea şi construi ceva la fel de valoros precum face sursa pe care o imiţi.

Un element de «vino-ncoa » ar putea fi folclorul

Un element de «vino-ncoa » ar putea fi folclorul; e popular şi poate emblema a devenitã clişeicã, dar nu ştiu cât e el de preţuit în mod real. În el stã o frumuseţe care pe mine mã face sã mã bucur cã sunt româncã şi pe care am descoperit-o recent, pentru cã în trecut nu mi se pãrea cool şi interesant domeniul folclorului “la prima vedere”. Alta era moda pe val, iar eu eram obişnuitã sã merg cu moda, indiferent de natura ei. Nu aveam curaj sã mã opun modei. Nu ştiu dacã mã încadrez la categoria “naţionalişti”, ştiu doar cã atunci când vãd şi aud opincile lovind dinamic podeaua, atunci când dansez “Ciuleandra” sau “Jiana”, atunci când merg la colindat, nu am niciun dubiu cã am ADN de româncã. Jubilez. Atunci înţeleg la nivel de trãire noţiunea de “român”, bucurându-mã, iar bucuria aia intensã alungã complexele care au existat de-a lungul timpului. Pentru mine, folclorul, cu toate ale lui: poezie, cântec, dans, colind, are efect terapeutic şi mã cucereşte, mã vrãjeşte.

Vehiculul folclorului e ţãranul şi tot el e definitoriu pentru român, ca trecut, iar acesta poate ca e un lucru care în zilele noastre nu mai pare interesant şi atrãgãtor, ba chiar poate crea un complex de inferioritate. El nu era învãţat, iar azi mai toţi oamenii se vor a fi învãţaţi, deci superiori.

Se scapã însã din vedere multe în gândirea asta de suprafaţã. Spre deosebire de incultul de astãzi, el era neînvãţat pentru cã nu trãia într-un timp în care sã aibã altã posibilitate, iar nu pentru cã era leneş ori din propria alegere; asta-nseamnã cã-n raport cu conştiinţa sa, e posibil sã ne fie superior nouã, celor care ne ocupãm doar cu învãţatul, dar învãţãm prea puţin sau nici jumãtate din cât am putea; ne credem superiori pentru cã avem şcoalã, dar sã nu ne scape din vedere faptul cã, de multe ori, facem lucrurile la nivel minimal şi nu depunem nici jumatate din eforturile de care suntem în stare.

În simplitatea lui, ţãranul nu era prins în minciuna puterii

Dacã e sã mã gândesc la felul în care îşi fãcea ţãranul treaba – aceea care era de fãcut pe vremea lui şi singura posibilã pentru el (la cât dormea şi care era raportul muncã – odihnã, mai la toatã lumea) şi la felul în care ne facem noi treaba – asta de tip intelectual, care e pe vremea noastrã de întreprins, tind sã cred cã ne era superior la nivel de hãrnicie, dedicare şi implicare; iar din punct de vedere intelectual, doar pentru cã el nu învãţa în şcoalã, nu putem spune ca noi deţinem o inteligenţã superioarã. Folosim biologic creierele pe care le-am moştenit de la ei, deci diferenţa dintre noi şi ei nu constã în capacitatea intelectualã, ci doar în vremurile şi posibilitãţile, şansele de a fructifica aceastã capacitate prin muncã intelectualã.

Având în vedere cã inferioritatea ţãranului e doar iluzorie, Un element de «vino-ncoa » ar putea fi folclorulel, în special în zilele noastre, cu stil de viaţã total diferit.

În simplitatea lui, ţãranul nu era prins în minciuna puterii: a omului care e mai presus de sentimente, iar datoritã faptului cã nu era necesar sã aibã pretenţii, a trãit în luxul de a fi el însuşi.

Avantajul lui de a nu lucra preponderent intelectual e cã ştia sã trãiascã la nivelul inimii (ceea ce aduce cu sine un grad de dezvoltare mai mare al fiinţei), viaţa lui era, poate, mai vie decât a omului modern. Spre deosebire de cel din urmã, care merge la psiholog ca sã reuşeascã sã-şi deschidã sufletul şi sã intre în contact cu emoţiile şi adâncul sãu, ca sã dãrâme zidurile construite de întortocherea minţii, cred cã ţãranul, prin stilul de viaţã simplu, aproape de naturã şi de semeni mai tot timpul, avea avantajul unei minţi mai curate şi al unei inimi mai vii, al unei conexiuni mai limpede cu sinele, iar lucrul ãsta se simte în folclor.

Scrisoare românilor – între critica şi încurajare.

Ce-mi place mie la spiritul de ţãran, atât cât l-am surprins, e acea atitudine de om descãtuşat şi liber: de aruncare spontanã în viaţã, de nebunie a inimii care îl face sã fie viu, dinamic şi proaspãt în simplitatea lui, spre deosebire de civilizatul intelectual care uneori are tendinţa sã fie plictisitor de complicat, fandosit şi melodramatic, plastic şi rigid în încercarea de a impresiona, monoton şi învechit în rutinã, sã trãiascã la minimul potenţial al fiintei sale, neîmplinind-o. Ţãranul emanã o libertate pe care omul de la oraş a cam pierdut-o, iar în ritmurile folclorului lãsat de el, parcã se regãseşte, se resimte acel parfum. În folclor am descoperit o efervescenţã lipsitã din mediul urban şi acel firesc pe care astãzi îl întâlnim mai mult la copii, animale şi în naturã.

Am observat cã românul din folclor are un ton, glas autentic şi articulat: când e de iubit, e de iubit, când e de jale, e de jale, şi-o zice pe faţã, fãrã ocolişuri, cu o bãrbãţie fireascã şi şarmantã – fãrã complexitãti (“moderne”), fãrã frici şi gânduri între el şi simţirile sale. E vulnerabil, dar e puternic în autenticitatea sa; felul în care-şi exprimã trãirile deschis e viu şi miroase a libertate, dincolo de binele şi rãul sentimentului. Poate pare puţin naivã exprimarea lui pasionalã şi poate aduce un zâmbet ironic pe faţa omului modern şi cinic în armura lui rigidã de civilizaţie, însã genul ãsta de exprimare de inimã aerisitã, neîntortocheatã de minte şi trufie, mi se pare cã-i poate da lecţii lui Brene Brown despre vulnerabilitate. Dã-mi un clip cu Brene Brown prin care explicã paşii spre vulnerabilitate, şi-o sã pic pe gânduri, o sã devin introspectivã, o sã-mi pun întrebãri şi o sã caut rãspunsuri cu mintea – dã-mi o doinã, şi-am ajuns direct la trãirea mea prin regãsire şi inimã.

Nu caut sã fac o expoziţiune de tip romatic

Poate exista aşa la omul modern prejudecata nelipsitã de o oarecare superioritate, cã oamenii din trecut erau mai înapoiaţi sãracii, cã noi ştim mai multe. Ştim cu siguranţã mai multe la nivel informaţional, însã sensibilitatea lor si versurile folclorului mã fac sã cred cã şi ei au cunoscut la nivel de trãire mai multe decât ne-am aştepta, şi poate chiar mai multe decât noi, cei cu simţirea cam tocitã de rutinã şi de poluarea mediului citadin. Cunoaşterea care vine din trãire e superioarã celei care vine din informaţie, ştim deja asta, ar trebui doar sã luãm în calcul ideea şi atunci când suntem tentaţi sã ne credem superiori strãmoşilor noştri şi sã-i excludem ca sursã de inspiraţie.

Ţin sã subliniez faptul cã nu caut sã fac o expoziţiune de tip romatic, prin care sã ridic în slãvi omul de la ţarã şi sã denigrez intelectualul/omul modern, nici sã induc ideea de dihotomie de tip pozitiv-negativ între cele doua “tipologii”, ci doar sã demontez unele tendinţe (poate inconştiente) ale intelectualului de a privi cu un fin (sau grosier) dispreţ spre cel mai simplu din trecut; sã-i amintesc cã într-un om pot exista ambele « personalitãţi », şi sã-l invit sã integreze în fiinţa sa ţãranul român, cunoscându-se astfel pe sine.

Motorul care mã determinã sã mã aplec asupra ţãranului, nu este mintea (care m-ar împinge sã-mi împlinesc datoria faţã de el în mod sec şi din moralitate, pentru cã e “al meu”, iar altã sursã de inspiraţie nu am), ci valoarea lui, în el stã ceva ce meritã explorat, scos la luminã, un miez viu, care îşi gãseşte un ecou în inima mea, ceva demn de iubit şi de supravieţuit în prezent, care meritã sã fie modelat şi continuat în actualitate – viul e etern valabil, iar formele lui de manifestare pot fi infinite în zilele moderne; este exact ceea ce lipseşte, de fapt, din epoca modernã: este verdele crud, oxigenul într-o lume de plastic şi poluatã, este stropul de viaţã şi pasiune necesar atunci când mintea atârnã prea greu peste inimã.

Identitatea se descoperã şi se construieşte

Identitatea se descoperã şi se construieşte, pentru un început de demnitate, am putea apela la oglinda trecutului, în care prin rafinarea “ochiului” se zãreşte un chip al frumuseţii care sã ne încânte, sã ne inspire şi sã ne dea putere sã fim români, conectaţi la seva de atunci, trãind-o în prezent. Psihologia ne învaţã cã e important pentru sãnãtatea emoţionalã sã ai o relaţie apropiatã cu pãrinţii, fiind determinantã pentru multe aspecte ale vieţii: sã încercam sã ne cunoaştem pãrinţii la nivel de naţiune, metabolizând mai profund şi mai îndeaproape ceea ce ne-au lãsat, sã observãm cã nu se rezumã totul la câteva cântece lãlãite ştiute de toatã lumea, ci existã o moştenire mai adâncã la nivelul artei şi al înţelepciunii, nedescoperitã încã de toţi; atunci, poate, am gãsi un motiv sã ne  iubim ţara pentru vibraţia aceea inefabilã care pluteşte dincolo de cuvinte în naturã şi folclor.

În concluzie, aş propune sã (re)învãţãm de la ţãranul din noi sã fim fireşti, sã-l lãsãm sã respire în noi cu toatã inima şi sã ne aruncãm jucãuş şi non-şalant pãlãria pe vârful capului, iar odatã cu ea toate complexele care ne taie din elanul tinereţii, din curajul de a ne manifesta liber şi de a  ne exprima independent. Sã-nţelegem cã uneori, e necesarã inversarea de roluri: intelectualul sã înveţe de la cel mai simplu cum sã trãiascã şi sã nu mai gândeascã excesiv, rãmânând în afara vieţii. Poate cã redescoperind acel viu al nostru în prezent, am putea începe sã ne recuperãm şi sã ne dezvoltãm personalitatea ca popor, sub imboldul unui optimism care are încredere în forţa de a-şi matriţa mediul şi de a fi ceva mai mult decât “o vitã care merge spre tãiere”.