Pe vremea lui Pound, totuși, nimic nu anunța moartea genului epistolar. Dimpotrivă aș zice, oamenii își scriau din ce în ce mai multe scrisori, avînd în vedere că serviciile poștale deveniseră mai sigure, mai rapide și mai cuprinzătoare ca niciodată pînă atunci. Acum, e ușor să spui de ce scrisorile au murit. Nu pentru că oamenii nu mai comunică , ci pentru că instrumentarul comunicării s-a schimbat. Vede toată lumea: azi scriem mailuri, sms-uri, mesaje pe facebook, ”chatuim”. Vorbim uimitor de ușor la telefon cu oricine, oriunde și oricînd. Evident, instrumentarul acesta schimbă și calitatea comunicării. Se comunică după cum se scrie un sms, adică pripit, prescurtat și informal. Unii, cred că este o legătură directă între generalizarea acestui gen de comunicare și idiotizarea masivă a societății. Dar nu o iau, acum, pe drumul acesta. Prefer să vă scriu, în continuare, cîteva rînduri care ar putea fi schița unui requiem la moartea scrisorilor – sau, măcar, o lamentatio.

Scrisorile par a-și fi epuizat destinul. E trist, mai ales dacă ne aducem aminte ce măreț destin au avut! Nu știu dacă cineva a avut curiozitatea să aprecieze cam ce procent din tot ceea ce s-a scris și publicat în istorie are formă epistolară, dar știu că rezultatul unei asemenea cercetări ne-ar uimi. Cîte volume splendide de corespondență sînt citite și azi cu nesaț! Nesațul acela se simte diferit de la cititor la cititor, desigur. De pildă, Byron adora să citească corespondența autorilor morți deja, anume pentru că nu avea obligația de a răspunde acelor scrisori. Politețea obligatorie de a răspunde oricărei scrisori i se părea o corvoadă or, o corespondență care nu i se adresa și care, în plus, era scrisă de cineva mort deja, i se părea deliciul epistolar pur – plăcerea dezrobită de orice obligație. Mie, dimpotrivă, îmi place corespondența dintre diverși autori anume pentru că îmi vine să intervin în ea. Sigur, e stupidă pornirea de a mă băga în vorbă între doi oameni, adesea morți – dar ce porniri sînt inteligente? Spre deosebire de Byron, pe mine mă motivează exact dorința reprimată de a interveni.

În orice caz, un mare scriitor se vede altfel în scrisorile lui decît în opera lui. Unii spun că cele două sînt complementare, încetățenindu-se ideea că și corespondența unui autor e parte a operei sale. Astăzi, edițiile complete ale oricărui scriitor canonic cuprind, obligatoriu, și volumul de corespondență. În ochii posterității, mai ales ai posterității academice, scrisorile sînt aproape la fel de importante ca opera în sine. Gîndiți-vă, de pildă, cum poate apărea un scriitor ca I.L.Caragiale cuiva care îi știe foarte bine proza și teatrul, fără să îi fi citit corespondența și cum apare el altcuiva care îi știe deopotrivă proza, teatrul și scrisorile.

Dar cîte altele nu s-au făcut prin scrisori? Să ne gîndim, doar, că mai bine de o treime din Noul Testament – temelia creștinismului – are formă epistolară. Pe cînd scria scrisorile sale, Apostolul Pavel trăia într-o lume a confuziei, a dezastrelor mici și repetate, o lume amenințată, o lume nesigură. Totuși, în această lume, credința în Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, a putut orîndui cel mai stabil fundament civilizațional cunoscut în istorie, a putut înrădăcina în lume speranța cea mare, care, de atunci, nu a murit niciodată. Și această operă măreață, incomparabilă cu orice altceva, s-a făcut prin aceste scrisori. Scrisorile au fost vehicolul care a dus credința creștină în toate colțurile lumii. Tot scrisorile au dus la dezvoltarea comerțului și creditului internațional. Scrisorile erau, pînă de curînd, un element intrinsec al civilizației noastre. Oriunde au mers oamenii pe planeta asta, au mers și scrisorile lor, imediat.

Oamenii au simțit că trimiterea unei scrisori echivala cu trimiterea inimii lor, fără ca trupul să se miște. Nu mai știu unde am citit fraza asta, dar mi-a plăcut și, iată, o reproduc aici. Ce fericire enormă: săți poți trimite inima unde vrei fără să miști corpul! Să ne gîndim puțin: o inimă vie fără trup (adică exact ceea ce este o scrisoare) seamănă mult cu nemurirea sau, măcar, cu tinerețea fără bătrînețe. Lepădarea de contingentul destinat de la bun început deteriorării a acelui ceva inalterabil din om și, apoi, trimiterea sa în alte lumi, către alți semeni, de care ți-e dor, este exact ceea ce face scrierea unei scrisori. Instinctul poetic al lui Emily Dickinson, de pildă, confirmă exact această simțire, cînd poeta spune că orice scrisoare are parfumul nemuririi.

Dincolo de comunicare, scriind scrisori, oamenii s-au jucat cu propria lor nemurire nu doar metaforic, ci direct, fizic. Probabilitatea ca orice scrisoare scrisă și trimisă în timpul unei vieții să supraviețuiască fizic expeditorului este foarte mare. Scrisoarea este, desigur, un gen intim, colocvial, prietenesc, adesea epuizat în detalii nesemnificative și conjuncturi, dar este un document cu o imensă anduranță. Or vorbi scrisorile despre imediatul cel mai banal al cuiva, dar acea vorbire dăinuie limpede peste secole – mult peste ceea ce poate îndura trupul. Scrisoarea, fragila scrisoare, are în ea ingineria celui mai puternic vehicul de călătorit înapoi în timp. Poate că splendoarea genului tocmai în asta constă: că pare insignifiant și relativ pînă la moft, dar are potențialul enorm al readucerii trecutului în prezent. Lectura unei corespondențe nu e doar o privire pe gaura cheii în viața cuiva, ci o consolare că există instrumente la îndemînă care asigură, totuși, nemurirea. Sigur că cele mai multe scrisori nu sînt scrise pentru un cititor necunoscut, de peste veac. Mai sînt și dintre acestea, dar cele mai multe scrisori sînt vorbe scrise direct pentru ochii/inima unui destinatar precis, știut.

Îmi amintesc destul de bine că, în clasa a doua sau a treia, cînd învățasem deja să scriem binișor, copiii din generația mea erau învățați la școală cum se scrie o scrisoare. Eram învățați formulele de început și de sfîrșit, cum se numerotează paginile, cum se scrie și se lipește plicul, cum se pune timbrul etc. Acum, cred, un atare curs nu mai există. De asemenea, aud că Poșta dă faliment. Așa că, închei aici, cuprins de melancolie, dorindu-vă toate cele bune. Al dumneavoastră, SV.