Marius Tudosiei, jurnalist şi bucătar, care realizeată emisiunea „Sănatatea în Bucate”, la DIGI24, mărturiseşte că a plecat "cu lacrimi în ochi" după ce a vizitat pavilionul României de la Milano, deoarece modul în care ne este reprezentată ţara l-a făcut să se simtă "jenat, stânjenit, umilit, pus la colţ".

Expo Milano 2015 este Expoziţia Universală pe care oraşul Milano o găzduieşte din 1 mai până la data de 1 octombrie 2015.

Redăm în continuare conţinutul integral al scrisorii deschise:

 

"Stimate Domnule Comisar,

Va scriu Dumneavoastră pentru că aţi fost direct însărcinat de Primul Ministru al României să coordonaţi Pavilionul României la Expo Milano 2015 (Conform deciziei Nr.214/2013).

Un pavilion care să reprezinte imaginea României, resursele şi posibilităţile ţării noastre de a contribui la efortul global al hrănirii planetei.

Suntem, din fericire, într-o poziţie privilegiată. Noi. Românii. Şi România. Suntem în poziţia în care am putea avea ceva de oferit unei planete care suferă de foame, dar şi acelor oameni – mult mai puţini decât cei care flămânzesc – care caută gusturi şi arome autentice, nealterate, originale. Şi-i numesc aici pe cei cu posibilităţi materiale relevante. Poate chiar investitori.

Din punctul meu de vedere, România este una dintre cele mai autentice, aromate, inspirate, creative ţări în materie de mâncare şi asta nu de dată recentă, ci încă din timpuri vechi.

Acesta este motivul pentru care am decis să deschid Băcănia Veche aici, în România, şi nu în altă ţară – cum ar fi Marea Britanie, Italia, Spania sau Franţa – ţări prietenoase cu investitorii de orice calibru. Am ales, în 2010, să redescopăr România aromelor nealterate de modernitate, să caut producători reali care fac mâncare bună, curată, aşa cum caută toţi occidentalii. Şi s-o aduc în atenţia oamenilor care-şi uitaseră rădăcinile aproape de tot. E încă devreme să spun că am reuşit (după doar 5 ani), spun doar că etapă asta a fost o victorie pentru mine.

Am descoperit producători de miere senzaţionali, cu poveşti incredibile, producători de brânzeturi de tradiţie cum nu se mai fac nicăieri în lume, producători de legume aşa cum arde Europa de dorinţa să aibă – 100% bio – producători de conserve (de la zacuşti aşa cum nu mai are nici o ţară până la sosuri după reţete vechi), sute de producători de vinuri de o calitate remarcabilă, ba chiar şi măcar 4 producători de bere artizanală – o delicatesă pentru cunoscători. Am vorbit şi urmărit oameni care lucrează carnea total diferit de alte naţii, familii întregi care culeg flori de câmp de la altitudine mare şi fac excepţionale amestecuri de ceaiuri, dar şi familii care culeg fructe de pădure sau ciuperci din care ies adevărate bijuterii în borcan. Am ajuns să cunosc artizani ai olăritului tradiţional utilitar, oameni specializaţi în afumatul de peste în cetină de brad, alţii care coc pâine la test. Am găsit până şi orăşeni care-şi consumă energia pentru păstrarea şi conservarea acestor bunuri care puteau deveni acum, cu ocazia Expoziţiei, bunuri universale cunoscute întregii planete.

Am norocul, Domnule Comisar, să cunosc oameni extraordinari implicaţi total în aplicarea reală a mesajului transmis de expoziţie prin “Feeding The Planet, Energy for Life”. E drept, la o scară mică. Locală. Însă ei produc alimente reale, hrănitoare, echilibrate nutritional. Mai mult, produc idei.

Poate nu suntem cei mai buni la tehnologie. Sau la cea care ar putea eradica foametea. Dar avem – că naţie – destule idei despre cum am putea contribui la această luptă.

Pentru că, în ciuda declinului cercetării, avem încă specialişti buni. Pe lângă unii dintre ei treceţi de fiecare dată când mergeţi spre Aeroportul Otopeni: sunt la Băneasa şi sunt chiar cei care au aclimatizat Kiwi în România. Iată doar un exemplu de proiect demn de prezentare.

Domnule Comisar,

Am vizitat Pavilionul României la Expo Milano. Sper că niciodată nu aţi fost nevoit să treceţi, indiferent de motiv, printr-o astfel de umilinţă. Aş fi preferat să ne numărăm printre ţările care nu au participat deloc, decât să ne prezentăm în asemenea dizgraţie.

Aş vrea să va povestesc starea pavilionului în 5 iunie.

Două hostese plasate la intrare abia răspundeau la salut. Pe scaunele dintr-un plastic ieftin şi prost, că la un birt de ţară, câţiva oameni în vârstă se adăpostiseră de soare. Priveau nişte imagini despre “frumuseţile României” – într-un colaj în care erau înghesuite, de-a valma obiceiuri de vara şi de iarnă la ţară, imagini de prin păduri (puteau fi din orice pădure), nişte pescari la treaba şi alte asemenea. Succesiunea lor nu m-a ajutat să descopăr logică în care erau puse. N-am descoperit-o nici în mixul de melodii, ba chiar mă gândeam că “Drumurile noastre toate” s-ar putea să nu impresioneze străinii. În spatele ecranului, pe culoar, parchetul se umflase: am mers că pe o saltea de apă. O bucată de parchet ieşise din linie – dacă nu mă împiedicăm de ea, n-aş fi remarcat-o. Eram cu ochii pironiţi pe un raft complet gol. Acolo, în acele multe alveole mă aşteptăm să văd câteva zeci de vinuri româneşti bune şi excepţionale. Am văzut doar două ghivece stinghere cu flori roz.

Alte ghivece (doar 3) tronau pe vârful Pavilionului României. Erau cu vită de vie. Moartă. Uscată. Domnişoară de la intrare mi-a spus că ea le-a udat, dar în Italia e cald şi de la căldură via moare. De parcă italienii cultivă vie în Siberia şi storc strugurii în Sicilia.

Am urcat temător spre restaurant. Auzisem de la alţi români că nu e chiar bine, dar nu mă aşteptăm să să fiu sugrumat de indignare. Va fac un scurt inventar, pe care l-am şi ilustrat foto.

La băuturi – berea Servus la doză de aluminiu de 500 ml şi vinul Castel Stârmină. Atât. Atât s-a putut.

Despre mâncare – şi asta e motivul principal pentru care va scriu: mi-a venit să întru în pământ de ruşine!

Am găsit aşa: 3-4 sarmale pe o farfurie cu aproximativ 400 g de mămăligă (total disproporţionat – ştiind că făină de porumb are un indice glicemic mare, iar noi ne aflăm într-o expoziţie care atinge subiectul combaterii obezităţii), o tocană de cartofi cu fasole verde şi o varză (sau poate fasole, cine putea să-şi dea seama?!) pe care trona o bucată meschină de cârnat. Un ciot. Mai jos, într-o farfurie, o spumă pe care am suspectat-o că e salată de icre de la găletuşa în care se ascundea sub trei grisine din foietaj şi trei jumătăţi de felie de roşie. Şi asta era tot. Atât s-a putut!

Deserturile m-au uimit definitiv: un soi de plăcintă rulată cu dovleac sau mere, 14 mere coapte pudrate cu zahăr şi (deşi n-am înţeles rolul lor acolo), nişte chifle albe (din soiul celor congelate şi ulterior coapte) prinse sub o folie alimentară. Atât s-a putut.

Domnule Comisar,

România mea nu arată aşa. Dar deloc! România mea are oameni frumoşi şi pricepuţi. Oameni care ştiu să facă mult din puţin mai ales când vine vorba despre mâncare. Oameni care ar putea oferi celorlalţi înţelepciune din puţinul nostru.

Am plecat cu lacrimi în ochi din marele Pavilion al României. Jenat, stânjenit, umilit, pus la colţ! Mi-am dat seama – o dată în plus – de unde vine diferenţa asta pe care o tot simţeam că un hău între naţiunile mari, vizionare, care ajung să conducă lumea şi naţiunile mici, fără aspiraţii şi fără mândrie. Diferenţa asta vine din implicarea şi preocuparea oamenilor pentru ceea ce fac.

Puteam să plasez participarea României la Expo Milano în aceeaşi linie cu toate celelalte anti-performanţe ale ţării. O puteam aşeza pe raftul cu autostrăzi, educaţie, cercetare, cultură. O puteam pune pe acel nefericit raft echichetat cu “Atât s-a putut!”.

De dată asta, însă, Domnule Comisar, aleg să nu strâng din umeri şi aleg să nu tac. Pentru că România nu trebuie să arate aşa. Aleg să va transmit acest mesaj prin care să va cer să facem ceva. Nu doar că să-i scutim pe toţi românii care ajung în Pavilionul nostru de la Milano de umilinţă pe care am trăit-o eu, ci pentru că România merită mai mult în acest domeniu.

Va rog, Domnule Comisar, să faceţi ceva!

Ceva care să ne spele imaginea.

Nu rugaţi pe nimeni să-mi răspundă în cel mai clasic şi PR-istic mod posibil. Sunt unul dintre cei mulţi, nu va obosiţi.

Dar faceţi ceva ce-ar putea – măcar de acum până la finalul Expoziţiei – să arate lumii că România nu s-a dus la Milano să-şi etaleze foametea şi neputinţă. Arătaţi lumii că nu suntem chiar ultimii. Puneţi aparatul pe care îl aveţi la dispoziţie la muncă de-adevatatelea.

Haideţi să arătăm lumii că nu suntem un popor de mâna a treia.

Că suntem buni, creativi, că putem şi noi ajută umanitatea într-un fel cum alţii nu pot. Arăţi lumii mierea noastră, grânele, deserturile noastre tradiţionale atât de bune făcute din aproape nimic, tradiţiile noastre legate de alimentaţie, soluţiile noastre din agricultură care ar putea ajută şi pe alţii… Arătaţi-le Domnule Comisar ceva. Orice din tot ce v-am povestit mai sus, numai nu lăsaţi Pavilionul României pustiu şi trist.

N-are sens să va povestesc despre celelalte pavilioane, sunt convins că le-aţi văzut.

Despre Marea Britanie, Spania, Germania, Franţa, Statele Unite. O să-mi spuneţi că sunt ţări mari şi-şi permit. Da, aveţi dreptate. Dar despre Chile, Thailanda, Cehia, Austria ce-o să-mi spuneţi? Că au mai mulţi bani? Sau v-aţi vedea nevoit să admiteţi că şi-au dat interesul mai mult? Şi că au vrut să stea drept şi cu fruntea sus?

Ceea ce noi n-am făcut!

Haideţi să arătăm lumii că putem! Ştiu că nu mai e mult până la finalul Expoziţiei. Ştiu că e în al 12-lea ceas, dar mai avem o şansă.

Şansă că lumea întreagă să-şi amintească de o naţiune care a pornit prost şi a sfârşit uluitor de bine.

Haideţi să arătăm tuturor că nu există revenire imposibilă. N-aţi vrea să îi uimim pe toţi? N-aţi vrea să se vorbească despre asta în toate celelalte pavilioane?

N-aţi fi – alături de noi – ceva mai mândru că sunteţi român?

Domnule Comisar, eu ştiu că se poate şi că avem ce arată.

Mai rămâne să va hotărâţi Dumneavoastră şi să acţionaţi în consecinţă.

Un lucru care poate n-ar intră în manualele de istorie, dar istoria imediată ar consemna.

Vă mulţumesc,

Marius Tudosiei"