În scriitura eseistică, la fel ca în muzică, atacul este foarte important. Eseuri care încep aşa: „În epoca post-modernă, muzica are moravuri uşoare. S-a încercat aproape tot, şi, culmea nenorocului, totul merge”, nu au cum să rateze. Apoi, teme interioare unor construcţii eseistice mai ample sau mai reduse care se deschid cu „Trăim într-o lume de cerşetori. Chiar şi pentru un miliardar e suficient să vrea mai mult decît are şi iată-l cerşind” sau se sfîrşesc cu „La maturitate, stilul uită de febra şi de tahicardiile ce i-au dat naştere.
Să ai stil presupune o întreagă disciplină a nepăsării” lasă urme în memoria oricărui cititor. Cartea de eseuri despre care vorbesc, recentă producţie a editurii Curtea Veche, se intitulează „Ecleziastul vesel”. Cine o deschide cu aşteptarea că are o oarecare legătură cu „Ştiinţa veselă” a lui Nietzsche, va gusta puţin din satisfacţia vanitoasă a presimţămîntului împlinit. Ca şi autorul „Ştiinţei”, autorul ”Ecleziastului” este urmărit de ideea „eternei reîntoarceri” şi este preocupat de fenomenologia puterii în lume. Stilistic, şi autorul „Ecleziastului” are la îndemînă formula percutantă,surprinzătoare, scăpărătoare, doar că nu e produsă din aceeaşi materie vie, sîngerîndă, pe care o foloseşte Nietzsche pentru a despica cerul cu verbul, ci este alcătuită din fine şi ultrapreţioase filoane de inteligenţă melancolică, un pic sceptică, dar tot timpul în formă de zile mari. „Ecleziastul” nu proclamă moartea lui Dumnezeu, ca „Ştiinţa”, dar foloseşte din plin savoarea poeticii „jucăuşe” care l-a inspirat pe Nietzsche. Cei care apropie titlul acestui volum de faimoasa carte a lui Nietzsche vor avea, însă, parte şi de plăcute nepotriviri.
Tema principală a volumului, cea în jurul căreia se ordonează toate eseurile, îmi pare a fi aceea a interpretării. Firesc, autorul cărţii este un pianist eminent: Andrei Vieru. Interpretările pe care Andrei Vieru le-a propus unor mari opusuri muzicale, monumente ale civilizaţiei unele dintre ele, precum cele din Bach („Variaţiunile Goldberg”, „Clavecinul bine temperat”, „Arta fugii” etc) sau din Beethoven („Variaţiunile Diabelli”) sunt de referinţă pentru melomani. De asemenea, anvergura spiritului său este recunoscută şi respectată.
„Ecleziastul vesel” este prima sa carte de eseuri în limba română. Ea este, de fapt, traducerea versiunii originale, franţuzeşti, pe care Andrei Vieru a publicat-o cu vreo şapte ani în urmă, la Paris, acolo unde s-a stabilit din 1988.
Ne puteți urmări și pe Google News
Este, evident, o legătură directă între arta sa pianistică şi scrisul său. Nu doar pentru că cele mai multe texte din „Ecleziastul vesel” se referă la muzică, ci pentru că felul în care Andrei Vieru scrie pare a avea ceva fundamental comun cu felul în care face muzică. Totul, pentru el, pare a fi, vorba unui mare renascentist, „una cosa mentale”. Andrei Vieru este la fel de bine şcolit în matematici precum este în muzică, aşa că are o capacitate extraordinară de a vedea în produsele spiritului şi în lume, în general, structuri necontextualizate, de a combina, de a opera, de a sistematiza propoziţii directe şi reciproce, de a identifica semnul corect al rezultatului final.
Textele sale despre Bach, Şostakovici, Glenn Gould, Miles Davis, Jimmy Hendrix, sau cele despre interpretare şi variantele operei m-au făcut să mă gîndesc dacă nu cumva trebuie să citim rîndurile acestei cărţi ca şi cum am citi o partitură. Evident, muzica nu este în partitură, ci în ceea ce produce cîntînd interpretul care citeşte partitura. Andrei Vieru nu este dintre cei care cred că există o singură interpretare corectă a unei partituri, mai mult, el nu crede nici măcar că autorul partiturii ar avea vreun privilegiu în şirul interpretărilor unei partituri – el crede că o interpretare „mare” este aceea care le face caduce pe toate celelalte. Simetric, lectura acestei cărţi poate să fie diferită de la un cititor la altul, dar ea, cartea, este disponibilă oricînd unei lecturi care le face caduce pe toate celelalte. Există, în contrapunct, două texte în această carte în care Andrei Vieru încetează să mai fie un eseist şi devine de-a dreptul scriitor: cel atît de personal încît îi simţi palpitul cald despre tatăl său,compozitorul Anatol Vieru, şi cel atît de delicat încît întrevezi graţia unei reverenţe despre Emil Cioran.
Muzician, scriitor, matematician fără ca vreuna dintre aceste laturi ale spiritului său să fie separată de celelalte, dar şi practicant onest al unui umanism de imensă cuprindere; mă întreb dacă nu cumva Andrei Vieru este unul dintre ultimele exemplare care încarnează proiectul uman renascentist.
Recomandările noastre
