Se observă imediat că internetul a deschis poarta lumii pentru cea mai mare invazie a imbecililor cunoscută vreodată. După ce lumea asta a fost străbătută de-a lungul mileniilor de migratori, de armate, de misionari, de exploratori, de călători – acum a venit vremea să se plimbe, în sus și-n jos, imbecilii.
Internetul este podiumul pe care se poate sui oricine ca să vorbească lumii. Facebook și altele asemenea sînt „microfoanele” care-i propagă vocea. Observația aceasta, că imbecilitatea a luat un avînt imbatabil de cînd cu internetul, a căpătat și valoare culturală cînd a fost formulată de unul dintre cei mai inteligenți oameni ai veacului trecut, Umberto Eco: „Televiziunea l-a promovat pe idiotul satului față de care telespectatorul se simțea superior. Drama interentului este că-l promovează pe idiotul satului drept purtător al adevărului.”
Și mai departe „Rețelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care pînă acum își exprimau părerea doar în baruri, în fața unui pahar de vin, fără să facă rău comunității. Camarazii lor îi puteau reduce repede la tăcere. Acum, au același drept la cuvînt precum un laureat al premiului Nobel”. Cînd autorul „Pendulului lui Foucault” spunea aceste cuvinte acum trei sau patru ani, el nu văzuse, încă, în ce constă de fapt puterea imbecilității promovată prin internet: nu doar că imbecilul are tribună egală cu nobeliardul, nu doar că discursul lui va fi cu mult mai popular, pentru că imbecilii sînt întotdeauna mai mulți, dar imbecilitatea ajunge să fie o forță nemaipomenită pentru că internetul nu e doar tribună, e și rețea. Internetul pune imbecilii din toată lumea în rețea. Imbecili din toate țările, acuma sînteți uniți! Acuma, sînteți forța numărul unu a planetei.
Vag amuzant este că, deși repetă citatul din Eco fără oprire, toată lumea continuă să posteze. Iar suma imbecilităților, a cuvintelor rele, otrăvite, aruncate de oameni în lume este colosală. Ceea ce face, însă, din internet (facebook, site-uri, forumuri și toate cele) o adevărată bombă împotriva umanității, este permanența lui înfricoșătoare. Ca și în cazul morții, nu internetul ca atare ar trebui să ne sperie, ci veșnicia sa. Faptul că tot ce se scrie în văzul întregii lumi, pe internet, rămîne acolo, pentru totdeauna în văzul lumii, este ucigător. Vorbele rele rostite, măcar, trec. Cu timpul, vigoarea urii lor pălește, ba chiar vorba în sine se uită. Memoria omenească este tămăduitoare prin uitarea de care e în stare. Internetul, însă, este un fel de groapă de gunoi radioactiv în care se deșartă relele nucleare ale omenescului și pe care se așează temelia lumii de azi și de mîine. Internetul nu uită nimic. Prin asta, internetul este direct anti-omenesc.
Ne puteți urmări și pe Google News
În general, sîntem învățați să celebrăm scrisul ca pe un mare pas înainte în istoria omenirii și să privim aflabetizarea generalizată ca pe un imperativ al civilizației. Știm, însă, că nici un pas înainte nu vine fără o grămadă de noi neplăceri. Cu scrisul, neplăcerea constă tocmai în aceea că a ajuns la îndemîna oricui. Cuvintele pot fi pictate pe hîrtie, sau tastate pe ecran și lansate cu un click în lumea largă, și de către înțelept și de către prost – omenirea produce din ce în ce mai multe situații în care inteligența și cretinismul sînt puse pe exact același plan. Obsedată să nu discrimineze pe nimeni, lumea de azi are mare grijă să nu discrimineze între prost și deștept. Bună treabă!
Nu de puține ori cînd mă gîndesc la ceea ce scriu oamenii pe internet, îmi revine în minte povestea zeului Teuth și a regelui Thamus, spusă de Socrate tînărului Phaidros. Teuth era un zeu egiptean care a inventat o grămadă de jocuri, dar și geometria, astronomia, numerele și socotitul. Invenția sa cea mai puternică au fost, totuși, literele și, pe care de consecință, scrisul. Teuth și-a prezentat invențiile lui Thamus, regele Egiptului. Regele și-a spus părerile despre fiecare dintre ele, și cînd a veni rîndul scrisului, Teuth a pledat pentru utilitatea invenției sale cu următoarele argumente: pe de o parte, scrisul este un leac împotriva uitării, și, pe de altă parte, împotriva ignoranței, căci scrisul va consemna pentru totdeauna și va răspîndi peste tot în lume înțelepciunea.
Regele Thamus, însă, a fost de altă părere. Dimpotrivă, a spus el, scrisul consemnînd va îmbia oamenii la uitare, căci va lua povara exercițiului memoriei de la ei. Mesajul va fi: nu vă mai exersați memoria, nu mai păstrați în voi ceea ce e de transmis altora, căci scrisul o va face. Efectul terapeutic al memoriei, adaug eu, nu va mai opera, căci hîrtia suportă, dar și reține orice. Iar în ceea ce privește răspîndirea înțelepciunii, iarăși, efectul va fi invers, credea regele. Înțelepții vor scrie, crezînd că înțelepciunea se poate transmite așa, prin semne pictate. Iar cititorii se vor uita la acele semne crezînd că ele însele sînt înțelepciunea, cînd, de fapt, ele sînt doar semne care nu reușesc să transmită decît rudimenete ale experineței înțelepciunii.
Accesul la înțelepciune va fi, de fapt, blocat și nu deschis prin scris, căci iluzia că literele sînt înțelepciunea va fi izvorul mulotr erori. Phaidros a fost intrigat de aceste argumente ale regelui Thamus, cum probabil sînteți și dumneavoastră. Așa că Socrate a continuat astfel: „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, și tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se ridică în fața noastră asemeni unor ființe însuflețite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere.
La fel se petrece și cu gîndurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însuflețite de spirit. Dar dacă le încerci cu o întrebare, vrînd să te lămurești asupra unei afirmații, ele nu îți răspund decît un singur lucru, mereu același. Și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiecare cuvîntare colindă pretutindeni păstrînd aceeași înfățișare și pentru cei ce o pricep și pentru cei cărora nu le spune nimic. Ea nu știe în fața cui se cuvine să vorbească și în fața cui se cuvine să tacă. Iar dacă a fost disprețuită sau nedrept hulită, ea trebuie, de fiecare dată, să-și cheme în ajutor părintele; singură, nu e în stare nici să se apere, nici să își vină în ajutor.”
Pe măsură ce pricep grozăvia internetului, mă simt tot mai apropiat de oralitate. Mi-a dat speranțe un anunț pe care l-am văzut recent în geamul unei cafenele din Viena: „Nu avem wi-fi. Vorbiți unul cu celălalt.” E ca și cum am zărit un firicel cu o floricică în vîrf plimbîndu-mă întrun deșert total produs de cea mai teribilă armă atomică. Poate că natura se va reinstaura printre noi...
Recomandările noastre
