Politica mondială și exporturile de alimente, spionajul și mâncarea Made in Italy: totul este interconectat, iar asociaţia Coldiretti trage un semnal de alarmă: ciocnirea cu Rusia i-a costat deja mult prea scump pe producătorii italieni de brânzeturi și mezeluri, din cauza sancțiunilor și contra - sancțiunilor dintre Bruxelles și Moscova şi având în vedere știrile recente, foarte probabil situația se va înrăutăți.
Sectorul agroalimentar este singurul sector direct afectat de embargoul decis de Rusia în 2014 pentru criza din Ucraina. „Daunelor directe provocate de lipsa exporturilor” observă Coldiretti „li se adaugă prejudiciul adus de răspândirea pe piața rusă a produselor de imitație, care nu au nicio legătură cu Made in Italy, fabricate în Rusia și în țări terțe neafectate de embargo".
Embargoul rus a fost decis pentru a reacționa la sancțiunile economice europene impuse Moscovei. Însă toate acestea au un sens? Curentul de gândire care predomină astăzi, extrem de clar, la nivel politic și de mass-media în America și în Europa, susține că da: Putin trebuie să plătească un preț pentru politica sa agresivă și tot ceea ce am decis și ceea ce facem este just. Există o minoritate care susține: în șapte ani lungi, sancțiunile împotriva Rusiei nu au eliberat nici măcar un centimetru pătrat din Crimeea, şi-atunci la ce folosește menținerea lor? Ele dăunează doar italienilor şi europenilor, nu şi lui Putin; iar calculând raportul cost / beneficiu, acestea ar trebui eliminate. Mai există apoi o teză ceva mai extremistă (absit iniuria verbis): dar ce ne pasă de Ucraina, hai să ne gândim doar la interesele noastre economice, abolim sancțiunile și gata. Și încă una și mai extremistă (absit iniuria verbis, cu atât mai mult): Putin nu este atât de rău, merită să fie înțeles și să fie tratat mai bine. Aceasta este poziția în tuşe grosolane a așa-numiților suveraniști.
Și, în final, mai avem o poziție care este foarte greu de susținut, extrem de complicat de explicat, susținută doar de o mână de oameni și care nu-i entuziasmează pe fani: este aceea a școlii „realiste” a relațiilor internaționale, susținută astăzi de Henry Kissinger și, până de curând, și de un alt decan al categoriei, George Kennan. Kissinger și Kennan au o părere foarte proastă despre Putin, despre regimul său și politica sa externă; cu toate acestea, atât Kissinger, cât și Kennan au susținut întotdeauna că interesele naționale trebuie negociate cu toată lumea, chiar și cu dușmanii, oricât de neplăcut ar fi asta și că mișcările trebuie calibrate pe baza eficacității, ținând întotdeauna seama de raporturile de forţă, de costuri şi de beneficii și de faptul că politica internațională nu este o instanță care-i judecă pe buni şi pe cei răi, după care emite sentințe. Poate (și ne permitem să spunem, cu o mie de îndoieli: poate) actuala dezbatere politică din jurul Rusiei ar beneficia de o mai mare articulare decât o diatribă între cei anti-Putin și presupuşii pro-Putin, de parcă unii sau alţii ar fi purtători ai unor valori intelectuale sau morale.
În cazul specific al lui Kennan, care a fost părintele doctrinei de izolare a URSS și apoi cel mai autoritar critic al derivei sale ideologice, încă de pe vremea lui Stalin considera manifestările pătimaşe de antipatie față de un lider străin drept dovada celui mai scăzut nivel intelectual care putea fi atins în politica internațională. Ne întrebăm oare ce ar crede astăzi despre retorica occidentală anti-Putin. La vremea sa, Kennan a respins orice demonizare americană a persoanei lui Stalin, în ciuda faptului că el însuși credea despre acesta (evident) tot răul posibil. La rândul său, Stalin îl considera pe Kennan un antisovietic visceral, iar în 1952, când Kennan era ambasador la Moscova, l-a expulzat ca persona non grata, singurul ambasador american care a fost supus acestui tratament (un episod pe care Kennan l-a prezentat de-a lungul vieții cu o anumită doză de cochetărie). La începutul anilor '40 și '50, Kennan se număra printre cei care au convins America să se opună cu cea mai mare hotărâre lui Stalin și Uniunii Sovietice, dar pentru el, acestea erau realități politice de facto cu care trebuiau făcute socotelile, fără inutile impulsuri retorice, fără invective și fără (de exemplu) sancțiuni economice. Kennan nu mai este printre noi din 2005, așa că a-i atribui o părere despre lumea anului 2020 implică, din partea noastră, un element de risc; cu toate acestea, a avut timp să asiste la primii șase ani ai lui Putin la putere; și având în vedere că acelaşi Kennan nu a aprobat niciodată aplicarea de sancțiuni economice împotriva URSS-ului lui Stalin sau a lui Brejnev, este legitim să ne întrebăm dacă le-ar aproba astăzi pe cele în vigoare împotriva lui Putin și a Rusiei sale care nu mai este o superputere, care nu mai are Uniunea în spatele sovieticilor sau Pactul de la Varșovia, care trebuie să se mulţumească cu un PIB mai mic decât cel al Italiei și care nu mai defilează cu nicio ideologie de provocare globală, precum cea comunistă? Ar accepta Kennan astăzi să justifice actualele sancțiuni economice care afectează Moscova și, personal, pe unii lideri ruși, pentru a-i pedepsi pentru Crimeea și Donbass?
Și asta, repetăm, nu în baza intereselor personale, nu pe presupunerea că principiile trebuie sacrificate pe altarul exporturilor și fără a pretinde că Putin este mai bun decât ceea ce pare să fie. Ideea este că interesele naționale trebuie negociate cu toată lumea, chiar și cu dușmanii, oricât de neplăcut ar fi, iar mișcările trebuie calibrate pe baza eficacității, ținând cont întotdeauna de echilibrul puterii, de costuri și beneficii, deoarece politica internațională nu este o instanță în care sunt judecaţi bunii şi răii, după care se execută sentințele.
www.lastampa.it/economia/2021/04/03/news/la-russia-le-spie-e-le-sanzioni-economiche-kennan-e-kissinger-di-fronte-a-putin-1.40107094
Editorial de Luigi Grassia, autor al cărţilor „Războiul Rece şi geopolitica” şi „George Kennan, de la Stalin, la Putin”. Traducere: Rador
Recomandările noastre
