În timp ce se discută zilnic despre transformarea Republicii Moldova într-o destinație turistică de excepție, satul de baștină al marelui nostru fabulist Alexandru Donici se zbate între a fi și a nu fi.

Depopulat, rămas și fără școală, satul Donici își cere dreptul la viață și la recunoștință față de înaintași. Ei au investit nu doar în cultura satelor, dar ne-au lăsat și o moștenire de neprețuit.

Odată cu lichidarea gimnaziului din Donici, în 2013, cu mari tradiții culturale, a murit și ultima speranţă a localnicilor că satul va rămâne un „leagăn” al spiritualităţii româneşti şi că va progresa. Copiii și tinerii au devenit „păsări rare” acasă.

Casa-Muzeu „Alexandru Donici”, vizitată de turiști de pe toate continentele

În chiar inima satului vestiţilor boieri Donici din raionul Orhei, pot fi admirate şi azi urmele lor profunde. Conacul impresionant de secol XIX, biserica superbă, copie a uneia dintre catedralele importante ale Sankt-Petersburgului, ctitoria familiei vestitului fabulist, reprezintă și azi cartea de vizită a localității. În incinta sfântului locaş, e situat şi cavoul părinților lui Alexandru Donici – Dimitrie și Elena, precum și al fratelui scriitorului și familiei acestuia.

La doar câţiva metri de biserică, se află Casa-Muzeu „Alexandru Donici”, unde, în care, în 1806, s-a născut şi a copilărit clasicul literaturii române.

„Turiști de pe toate continentele vizitează aceste locuri dumnezeiești. Cei mai mulți sunt din România. Recent, ne-au vizitat oaspeți deosebiți, care se trag din vița neamului Donici. Muzeul nostru are mult de câștigat, grație faptului că nu se mai află în gestiunea administrației locale, ci în cea a Muzeului Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău. Astfel, instituția este sprijinită cu adevărat și are o mai mare vizibilitate”, a spus Ecaterina Ciobanu, directoarea muzeului.

Precizăm că biletele la casa memorială au un preț simbolic – de nici 5 euro. Despre investiții în infrastructură – nici pomeneală!

O mică cetate de rezistență culturală, în perioada URSS

Satul Donici a ținut aprinsă flacăra spirituală a basarabenilor, în perioada URSS. Casa-muzeu a fost o mică cetate de rezistență culturală. A găzduit serate literare de excepție, cu participarea scriitorilor și oamenilor de artă din Chișinău. Aici, tânăra generație de basarabeni era educată în spiritul respectului față de cultură și valorile naționale. Școala din localitate a fost o instituție de educație și cultură de reper din republică.

Fără elevii și cadrele didactice ale școlii închise de autorități, muzeul nu mai are farmecul de odinioară. Nici argumentele intelectualilor, nici lacrimile copiilor, părinților și dascălilor din satul Donici nu au înduplecat factorii decizionali, în frunte cu fosta ministră a educației din Chișinău, Maia Sandu, să lase în pace instituția de învățământ. Alături de alte circa 50 de școli din cele mai depopulate localități basarabene, în acea perioadă, a fost închisă, pentru că nu ar fi fost rentabilă. În condiţiile noiii formule de finanţare a Ministerului Educaţiei, conform PLDM, aflat la guvernare atunci.

Sat forțat să rămână și fără dascăli, și fără părinți, și fără copii

Şcoala menţinea o strânsă prietenie cu Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Artiştilor Plastici din Chișinău. Deseori, la gimnaziu se organizau expoziţii de pictură. Întâlnirile de suflet cu scriitorii au rămas de neuitat. „Ne-au închis școala proaspăt reparată din banii părinților. Ministerul Educației a lichidat instituția, din motiv că n-o poate întreține. Dascălii au rămas pe drumuri, iar copiii din Donici au fost împrăștiați în alte școli sau la părinții migrați peste hotare. Protestele noastre din fața Guvernului Republicii Moldova au fost ignorate.

Copiii noștri au avut o mare jale, când nu au mai putut intra în propria lor școală. Satul moare fără școală”, a povestit Ecaterina Ciobanu, actuala directoare a muzeului și fosta conducătoare a Gimnaziului din Donici, pentru EVZ.

Munca de zeci de ani a profesorilor în ceea ce priveşte crearea unei instituţii atractive nu doar pentru copii, dar şi pentru marile personalităţi culturale de pe ambele maluri ale Prutului, a fost spulberată.

Pe fosta moșie boierească, criza demografică face ravagii

Satul Donici (fostul Bezin) e situat în braţele codrilor, scăldat de iazuri, la doar 20 km de Orhei şi la 34 km de Chişinău. Peisajele de un farmec unic în Europa atrag turiştii, în special, scriitorii şi oamenii de artă. Spre uimirea unor diplomaţi sau oaspeți străini, care se retrag uneori la conacul vestitei familii Donici pentru a se bucura de privelişti, localnicii nu-şi mai văd viitorul acasă.

Memoria pentru satul încărcat de istorie nu mai contează pentru tinerii care îşi iau „zborul” de acolo, fără regrete. Foşti învăţători bătrâni rămân singuri și bolnavi, fără a beneficia, cel puțin, de susținerea unor asistenţi sociali. Aceasta pentru că ai lor copii au plecat în ţări străine pentru un viitor mai bun.

Majoritatea bătrânilor din sat au pensii mici şi au nevoie în permanenţă de asistenţă medicală şi socială, pe care nu le-o oferă nimeni. La medici pot ajunge în satul vecin.

Majoritatea celor în vârstă mor în singurătate.

Nimeni dintre cei plecaţi nu a riscat să deschidă acasă o cât de mică afacere. Satul e încă dominat de case arătoase de pe timpul URSS. Cândva, la Donici, se năşteau câte cinci-şapte copii în fiecare familie. Dacă odată era dificil pentru săteni să obţină locuri pentru construcții de case, în prezent, aici se construiesc cel mult două case pe an.

O potențială zonă turistică de referință, în așteptarea băștinașilor migrați în străinătate

Comuna Donici ar putea deveni o zonă turistică de primă importanță de peste Prut. Doar că nu există oameni cu iniţiative în această privinţă. Localnicii nu au locuri de muncă. Acestea însă ar putea fi create. Mai ales, că localitatea dispune de bazine acvatice și terenuri deosebite.

Primăria Donici a făcut apeluri către localnicii migraţi peste hotare, pentru salvarea satului. E mare ciudăţenie să dispară o localitate, situată la distanţe mici de Orhei şi Chişinău! Totuși, în disperarea existentă, localnicii rămași acasă nu-și pierd încă speranța că cei plecați vor reveni, pentru a renaşte locul de unde li se trag rădăcinile.