Franţa, care de la 1 iulie preia conducere semestrială a Uniunii Europene (UE), şi-a stabilit drept prioritate combaterea imigraţiei ilegale la nivel european prin obligarea solicitanţilor de azil să obţină mai întâi statutul de refugiat şi adoptarea unor măsuri de expulzare mai eficiente, informează „Financial Times“.
Nicolas Sarkozy, preşedintele francez, propune un efort coordonat de combatere a imigraţiei ilegale din statele din afara blocului comunitar. Planurile fraceze sunt dezvăluite pentru prima dată de FT după ce jurnaliştii britanici au văzut documentele pregătite în perspectiva preluării preşedinţiei semestriale a UE.
Planurile franceze, reunite în cadrul unui aşa-numit „pact împotriva imigraţiei“, fac apel la implementarea imediată a vizelor biometrice de intrare în spaţiul european şi a cursurilor obligatorii de limbă pentru imigranţi.
Textul recunoaşte că întreaga Uniune are nevoie de imigranţi din raţiuni economice şi demografice, dar subliniază că „Europa nu dispune de mijloace pentru a-i primi cu demnitate pe toţi cei care o consideră un Eldorado“.
„Pactul antiimigraţie“ cere statelor comunitare să stabilească o serie de „contracte de integrare“ obligatorii pentru străini printre ale căror prevederi se regăsesc obligativitatea de a învăţa limba statului adoptiv, de a asimila „valorile naţionale şi europene“, precum egalitatea între sexe şi toleranţa.
Propunerile liderului francez includ şi o serie de măsuri privind expulzarea imigranţilor ilegali în ţările de origine. Parisul vrea ca UE să înăsprească prevederile acordurilor de „readmisie“ în baza cărora străinii sosiţi ilegal în spaţiul UE pot fi trimişi înapoi în ţările lor, documente aflate în curs de negociere cu o serie de state precum Maroc, Pakistan şi Turcia.
După modelul „imigraţiei selective“ deja aplicat în Franţa, Sarkozy doreşte de asemenea ca imigraţia să fie limitată doar la persoanele calificate profesional. În viziunea Franţei, fiecare stat membru ar urma să poată să-şi stabilească tipul de imigrant calificat pe care îl primeşte în funcţie de deficitul de forţă de muncă existent în fiecare stat comunitar.