În urmă cu mai bine de două luni de zile, când nebunia asta cu coronavirusul era abia la început şi nu prea pricepeam ce se petrece, decât că vine ceva foarte rău, poate mai rău ca un război, am auzit o întrebare pusă de o tânără jurnalistă unui reputat epidemiolog: „Cine credeţi că va câştiga aceast război? Virusul sau omenirea”? Luat prin surprindere, mai rău decât dacă tânăra l-ar fi cerut de bărbat, reputatul medic a răspuns imediat, jumătate intrigat, jumătate mirat: „Omenirea, desigur”!
La data când am văzut acel interviu, eram şi eu la fel de intrigat de stupizenia întrebării. Cum adică, cine câştigă?
După aceea a început dezastrul şi întrebarea nu mi s-a mai părut chiar atât de prostească. Din China veneau prea puţine informaţii, dar în Europa, pandemia lovise mai ceva ca un obuz uriaş.
Imaginile groazei venite din Italia, cu oameni care nu mai puteau respira, întinşi pe jos pe hourile spitalelor arhipline, implorând ajutorul, medici şi asistente copleşiţi de numărul uriaş de bolnavi, m-au pus pe gânduri. Omenirea se clătina în faţa acestui atac nemaivăzut. Nu-mi răsărea în minte decât monumentul din mijlocul Vienei, închinat celor ucişi de epidemia de ciumă. De astă dată, o mai rămâne cineva care să facă măcar un monument? Ştirea că medicii italieni sunt nevoiţi să decidă care pacient mai are şanse de supravieţuire, ca să-l trateze şi care nu, şi căruia nu-i mai făceau altceva decât să-i aline suferinţele până la sfârşit, m-a cutremurat. Din prostească, întrebarea tinerei reporteriţe a început să nu mi se mai pară aşa. Ci una pusă cu cap.
Ne puteți urmări și pe Google News
Veştile din SUA erau şi ele negre. Cu tot sitemul ei de sănătate ultraperformant, cu toţi laureaţii Premiului Nobel care buchisesc prin laboratoarele americane după Piatra Filozofală, virusul lovise greu şi America. Se căuta un vaccin. Se căuta un medicament. Fără succes. Virusul ucidea în continuare.
Au urmat apoi Spania, Rusia, Brazilia.
Văzând imaginile cu Veneţia pustie cum nu a mai fost niciodată, cu vestitele gondole legănându-se goale, a moarte, dar mai ales străzile pustii din Florenţa, mi se părea că suntem în Decameronul lui Giovanni Boccaccio, când Florenţa era lovită de epidemia de ciumă. Acum, parcă era şi mai rău. Atunci, bisericile rămăseseră deschise. Acum zăceau ferecate, inclusiv în noaptea de Înviere.
„Toată lumea în casă”. Era singura armă eficientă pe care Omenirea o avea pentru a se apăra. Da, da, înrebarea cu cine va câştiga acest război, nu era deloc idioată. Ci chiar una profundă, despre viaţă şi despre moarte. Noi nu realizasem cu adevărat dimensiunile nenorocirii care ne pândea. Şi făcusem şi cea mai gravă greşeală pe care o poate face cineva într-o bătălie. Ne subestimasem adversarul.
Recomandările noastre
