Nu și-a imaginat săracu’ Hemingway, acum șase decenii, că snack-urile sale preferate, pe care le mânca între cele trei daiquiri și două mojito – pe care le dădea pe gât, zilnic, în „La Bodeguita del medio” și „El Floridita”, din Havana – o să se găsească și pe malurile Dâmboviței.

Gigi Chivu, un burtos de 60 de ani din București, cu o față așijderea cu a unui cârciumar din Santiago de Cuba, sau Matanzas, sau Varadero, a pus, la propriu, pe roate, o afacere cu mâncare cubaneză. Nu cine știe ce sofi sticăreli, că omul își vinde produsele într-unul dintre acele „ Food Truckuri”, pe care le vezi pe la diverse concerte, spectacole sau alte evenimente în aer liber.

Gigi a fost bucătar la Navrom, pe timpul lui Ceaușescu, și a navigat pe nave de tip Ro-Ro și cargouri. Mai târziu a stat 15 ani prin Spania. A avut chiar un restaurant în Costa Brava, pe lângă Barcelona. Un aventurier, „selfmade man”. Povestește că, împreună cu băiatul său, acum plecat la muncă în Anglia, a văzut un fi lm, „The Chef”, Cu Robert Downey jr., Jon Favreau și Scarlett Johansson, în care era vorba de experiențele unui bucătar de top pe un „food truck”. Atunci, fi i-su a avut ideea să încerce așa ceva în România. „S-a întâmplat acum trei ani și am fost primii pe piață cu acest tip de produse.

Rețetele sunt publice, oricine le poate găsi pe internet, da’ noi ne-am inspirat de la o vecină cubaneză care ni le-a îmbunătățit”, povestește cum i-a picat fi sa că poate să pună o afacere cu mâncare „pe roate”. Modest, marinarul-bucătar zice că el doar l-a ajutat pe băiatul lui să înceapă afacerea.

 

O afacere care merge ca „pe roate”

Gândit, zis și făcut. Au cumpărat o dubiță Fiat, au modificat-o și au dotat-o cu frigidere, grill-uri electrice, aer condiționat etc: „Am făcut minuni în ăștia doi-trei metri pătrați!”. Gigi Chivu zice că investiția s-a ridicat la 20.000 de euro, că numai colantarea l-a costat o mie și altă mie a luat graficianul. Mașinuța are numărul de înmatriculare, cum altfel: B 666 CUB.

„Din cauza legislației, care nu ne dă voie să ne desfășurăm activitatea pe domeniul public, participăm mai mult la evenimente organizate și mai stăm și prin parcările sau spațiile private ale marilor clădiri de birouri de prin Pipera, Băneasa sau centrul Bucureștiului”, își varsă of-ul Gigi. Acum, în toată țara, sunt circa 200 de „food truck”-uri, din care vreo 130 numai în București: „Ne-am gândit să ne adunăm într-o asociație, să ne reprezinte interesele, da’ e greu... O s-o facem, pân’ la urmă!”.

„Cubano Classic”. Adică „El Jeffe”, „Șeful”

Nici nu te lasă să respiri că începe să-și descrie meniul în timp ce meșterește la un sandwich – sau senvdiș, mai pe românește – care se numește în țara lui Fidel Castro și Che Guevara „Classic Cubano”. „Ăsta a fost promovat, în America, de comunitatea cubaneză a expaților din Miami.

Când plecau la muncă, femeile le făceau un sandwich sățios, care să le ajungă toată ziua, până se întorceau acasă”, turuie Gigi în timp ce își construiește mâncărica. Taie bagheta longitudinal, stropește feliile cu niște picături de „sos bernaise”, așterne peste ele două felii de cașcaval pe care nu vrea să spună de unde face rost și adaugă niște „slice”-uri de mușchi file afumat și niscaiva „zdrențe” de pulpă de porc – gătită la cuptorm „slow food” – la foc mărunt, care în prealabil a fost ținută la baiț cu condimente din Antile, mentă, sare afumată, piper și coajă de lime. Își continuă arhitectura cu niște lingurițe de sos Moho – din pătrunjel, ulei de măsline și alte chichirezuri sud-americane, mai pune și niște feliuțe de castraveciori murați și de ardei capia copt, după care le pune „capacul” de baghetă, pe care îl unge cu unt topit. Bagă apoi toată construcția în toaster, te lasă să salivezi trei-patru minute, și cînd ți-l pune în față și muști din el, nici nu simți că ți-au ieșit din buzunar 25 de lei. Atât doar că Gigi l-a rebotezat cu numele de „El Jeffe”, adică „Șeful”. El e piesa sa de rezistență. Mănânci și plăngi, vorba lui Nicolae Labiș.

 Variante ajutătoare de îngrășare rapidă

Alternativa picantă a „Șefului” este „El Picante”, cu sos iute „Spiracha”, și-ți mai scoate din portofel doi lei, iar alta, mai grăsuță, că mai îndeasă în sandwich și niște felioare salam crud-uscat chorizo, și extra-topping de ardei copt se numește „El Gordo” și face 30 de lei. „Pentru ăia cu talie XXL avem, și «El Comandante», care are aceași combinație ca a «Șefului», numai că e aproape dublu”. Are aproape juma de kil. Mai are în portofoliu și varianta pentru cei cu siluetă „slim”. Îi zice „El Flaco”, „Subțirelul”. N-are carne, dar în schimb e burdușit cu niște ardei capia micuți și copți îndesați cu cașcaval topit. În fine, cam toate sunt moartea oricărei diete sau cure de slăbit. Dar tare bune când ți-e foame și n-au timp de restaurant.

 

„El Comandante” versus mititeii de la Obor

Dar clienți cubanezi a avut? Și, dacă da, ce-au zis cetățenii insulei desoperite și botezate de Columb, în 1492, Hispaniola? Pe Gigi îl umflă râsul: „Când lucram în centru am avut și cubanezi ca mușterii. Ne-a vizitat și ambasadorul Cubei și, după aia, au venit toți cei de la ambasadă să mănânce de la noi. Sunt foarte prietenoși și ne-au zis că ce facem noi e aproape ca ce găsesc în Havana. Ne-au și invitat la mai multe evenimente de-ale lor”. Dar principalii clienți rămîn tot corporatiștii că sandwich-urile lui Gigi nu costă tocmai ca un carton cu patru mititei cu muștar și pâine, în piață la Obor. Un om harnic.