Editura Evenimentul si Capital

LUXUL din COMUNISM. De la rețeta de iarnă a unui cioplitor în piatră la recunoașterea internațională

Autor: | | 4 Comentarii | 6837 Vizualizari

Salamul de Sibiu, păstrat în memoria colectivă drept un produs de lux al epocii comuniste, are o poveste ce începe în urmă cu mai bine de 100 de ani, pe Valea Prahovei, la poalele munților Bucegi. La începutul secolului XX, așadar, un italian pripășit pe plaiurile noastre, Filippo Dozzi pe numele lui, cioplitor în piatră și pasionat rețetar de mezeluri, prepară un salam de iarnă - cum l-a numit bărbatul originar din Udine - care a avut un succes fulgerător.

Inițial, Dozzi îl livra companionilor de la Piatra Arsă, care trudeau din greu la smulgerea calcarului și a gresiei din trupul muntelui, apoi, din gură-n gură, vestea gustosului baton de carne din Poiana Țapului a ajuns și la fl oarea societății românești și austro-ungare. Filippo și-a pus deoparte dalta, strângând mai bine în mână cuțitul. Și-a deschis o întreprindere privată de fabricare a salamului de iarnăși, pe la 1910, îi mergea atât de bine încât onora doar comenzile făcute cu un an înainte. Afacerea lui Dozzi a înfl orit până-n 1954, când a fost naționalizată de comuniști. Povestea acestui salam vestit însă merge mai departe și astăzi, sub aceleași porți, sub nume diferit, însă: Salsi Sinaia, locul pe care l-am călcat și noi zilele acestea, în încercarea de a cunoaște și a înțelege istoria unei rețete străine pe care românii au învățat-o pe de rost și au sfârșit prin a și-o însuși, transformând-o în brand sută la sută autohton.

Salamul de Sibiu este unul dintre puținele bijuterii culinare românești recunoscute la nivel european, mai precis ștampilate cu mențiunea „IGP”. Nu, nu este vorba despre Inspectoratul General al Poliției, instituție cu care, probabil, foarte mulți români asociază aceste litere, ci despre o etichetă elitistă, o recunoaștere a calității. IGP se traduce prin Indicație Geografică Protejată. Mai exact, eticheta care însoțește produsul garantează rețeta tradițională de preparare. Exact ca în cazul salamului de Sibiu, a brânzei de Ibănești sau a magiunului de Topoloveni.

„Noi, cei care facem Salam de Sibiu, ne-am strâns într-o asociație. Am fost cinci membri la început - Agricola (Bacău), Angst (Salsi Sinaia), Scandia (Sibiu), Aldis (Călărași) și Reinert (Brașov). Ni s-a alăturat, în 2017, Cris-Tim (Filipeștii de Pădure). Salsi și Scandia au pus la bătaie istoria lor...”. Carmen Gavrilescu, președinta acestei asociații, director executiv la Salsi Sinaia și interlocutorul meu, este o femeie pasionată de povestea acestui produs.

De la vamă i se trage numele

„Inițial, acest salam a fost preparat în două areale diferite: aici, la Sinaia, și la Mediaș. Pe Târnava Mare, unde exista o tradiție sașă a acestor alimente de iarnă, un anume domn Thiel făcea un mezel excelent, pe care-l comercializa la Sibiu (ulterior a mutat și fabrica la Hermannstadt). De fapt, și batoanele venite de la Mediaș, și cele sosite de la Sinaia, cu căruțele, plecau, în mare parte, spre Austro-Ungaria. Treceau, așadar, prin Vama Sibiului, care punea batoanelor o ștampilă imensă: Vama Sibiu. Ușor-ușor, oamenii s-au obișnuit să spună că iau salam de la Sibiu, de Sibiu și așa a rămas în memoria tuturor: salam de Sibiu. Or el se numea, aici, la Sinaia, salam de iarnă”, mă lămurește doamna Carmen Gavrilescu.

Vizionarii: un italian și un sas

Pe vremea lui Filippo Dozzi, italianul care a inventat rețeta acestui mezel pe Valea Prahovei, procesul de fabricare începea în septembrie și se termina în aprilie!

Dura opt luni. Din acest motiv se și numea salam de iarnă. În plus, fiind foarte consistent, era consumat în special în acest anotimp de către oameni care munceau din greu la pădure sau în carierele de piatră. Dozzi a făcut acest salam mai întâi din pasiune, îl distribuia prietenilor și colegilor de muncă. Având succes s-a extins, a cumpărat hanul de vinuri în care se găsește și acum fabrica de mezeluri și a creat Întreprinderea Individuală Filippo Dozzi. „I-a mers bine, primea comenzi de departe, prin scrisori de trăsură. I se cereau câte 10, 20, 50 de kilograme de salam de iarnă... Îl ajuta mult umiditatea locului, Sinaia fiind îmbrățișată de păduri de conifere care permiteau formarea mucegaiului nobil, atât de necesar preparării. Și Dozzi, și Thiel au fost niște vizionari”, conchide Carmen Gavrilescu.

Ceaușescu pune degetul pe hartă și mai răsar trei fabrici

Aprofundând istoria Salamului de Sibiu e limpede: mezelul cu care ne fudulim atât, e invenția unor străini. „Dar străini pe care România i-a primit la sânul ei. Munceau și trăiau aici, erau români. În plus, ce salam ar fi făcut ei fără mucegaiul de la noi, fără lemnul de esență tare din pădurile noastre, fără oamenii minunați care i-au acceptat în mijlocul lor?” Pledoaria doamnei Carmen mă convinge. Gata, salamul de Sibiu e un produs neaoș românesc, care în era comunismului devenise un fel de monedă de schimb pentru norocoșii care ieșeau, cu chiu, cu vai, peste hotare.

90% la export

Comuniștii au confiscat afacerea urmașilor lui Dozzi în ’54. Au aflat rețeta, apoi au mai ridicat niște fabrici. La Bacău, în 1976, la Salonta, la Galați. „Circula și un banc... Se spunea că Nicolae Ceaușescu alesese locurile viitoarelor fabrici punând, la nimereală, degetul pe o hartă. N-aș crede. Poate doar în cazul Galațiului, care nici nu avea condiții climaterice optime și era și prea aproape de Bacău”, opinează Carmen Gavrilescu. Mă rog, s-a mai spus că la Galați, un oraș extrem de industrializat pe atunci, ar fi fost foarte multe guri de hrănit. De parcă Salamul de Sibiu ajungea pe masa muncitorilor! Nici pomeneală. 90% din producție mergea la export, în țările nordice și în Rusia, în special.

Mircea Badea, mesaj jignitor la adresa Andreei Esca! ”Aceasta duduie...”

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI