Familia lui Barbu Brezianu se mândrea cu faptul că Eftimie Ullescu cucerise, în fruntea soldaţilor săi, reduta Smârdan, la 12/24 ianuarie 1878, şi păstra sabia pe care i-o predase Osman-Paşa lui Eftimie.

Barbu Brezianu (foto), magistrat, poet şi specialist în opera lui Constantin Brâncuşi, s-a născut, în 1909, într-o familie boierească cu rădăcini moşneneşti, înrudită cu poetul Alexandru Macedonski, cu istoricul Grigore Tocilescu şi cu ministrul de Război Istratie Sămeşescu.

Bunicul matern al lui Barbu Brezianu a fost maiorul Eftimie Ullescu (1843-1883), care a luptat în Războiul de Independenţă.

Barbu Brezianu avea, în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, între şapte şi nouă ani.

Îşi amintea, peste decenii, dirijabilele, brutalitatea soldaţilor germani, figura impunătoare a mareşalului Mackensen, dar şi emoţia provocată de încercarea unui grup de soldaţi bulgari de a transporta în ţara lor, la 17 februarie 1918, Moaştele patronului Bucureştiului, Sfântul Dimitrie Basarabov.

„Era o iarnă grea în 1916, cu o zăpadă de abia te puteai urni. Eram foarte speriat de nemţi, care ocupaseră deja Bucureştiul şi patrulau şi în preajma casei noastre de lângă Cişmigiu.

Întâi am asistat la bombardarea Bucureştiului de către dirijabilele Zeppelin.

Erau extraordinare, parcă erau nişte havane, nişte trabucuri cereşti, noaptea fiind urmărite cu reflectoarele noastre.

Şi era, în beznă, un foarte frumos spectacol de lumini.

Şi mi se pare că antiaeriana l-a atins pe unul dintre ele. Pe vremea aceea nu erau sirene şi alarma era dată de clopotele bisericilor.

Când veneau zepelinele, toate clopotele nopţii sunau.

Îmi amintesc că, într-o zi, au venit nemţii să facă percheziţie.

Nu ţin minte ce naiba au vrut.

Au bătut la uşă, eu m-am speriat şi m-am ascuns sub maşina de cusut, care era acoperită cu un linţoliu verde.

Îi auzeam pe nemţi bodogănind, răstindu-se, urlând.

Totuşi, ei nu ne-au confiscat sabia pe care ne-au furat-o, mai târziu, comuniştii.

Comandantul militar al Bucureştiului, cel care îl cucerise cu arme, era mareşalul von Mackensen.

În fiecare dimineaţă, el îşi făcea o plimbare călare, de la Şosea, până la

Cercul Militar, însoţit de o escortă numeroasă: lângă el, aghiotantul; în faţă, trei călăreţi; în spate, alţi trei.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric