„Ceasurile, clipele, vârstele, se situează sub semnul ucigător al timpului care nu iartă, trecându-le pe toate prin sita efemerității acestei vieți. Timpul este, probabil, una din temele care a stârnit cea mai adâncă tulburare în sufletul ființei umane și care, cu toate strădaniile efervescente ale civilizațiilor, nu și-a găsit leacul decât într-un singur punct de intersecție. Acolo unde orizontala lumii se întâlnește cu verticala adevăratului Sens al existenței, și anume Dumnezeu. Acest punct despre care pomenim se prezintă ca având dimensiuni infime, lipsite de o înțelegere cuprinzătoare a lucrurilor, ceea ce stârnește, inevitabil, paradoxuri în rândul intelectualilor. Un punct de intersecție care a răsturnat greutatea unei lumi și a înconjurat-o în cea mai frumoasă logică, a credinței în ceea ce pare a fi de necrezut! Legea strămoșească Dacă oamenii, prin sistemul lor de gândire excesiv rațional sau dimpotrivă, prea intuitiv și irațional, au ratat perspectiva de ansamblu a existenței, iată că o găsim în mentalitatea țăranului român, acest „om simplu”, „fără școală”, care, aparent, nu depășește tiparele obișnuite ale individului, dar care păstrează în inimă „legea strămoșească”.

Țăranul român a spus odată, extrem de sugestiv, faptul că „vremea stă, vremuiește”, făcând referire la eternitatea ființei, o eternitate pe care o găsim în chipul cel mai firesc la originea poporului nostru. Deși toate aspectele vieții sunt imprimate de matricea efemerității continue, sufletul omului e veșnic, depășind granițele temporale și spațiale.

În lumea noastră contemporană, aceea a postmodernității, primează legea progresului și a evoluției, ca determinante ale omului rațional, educat să creadă doar ceea ce poate fi demonstrat și are argumente coerente. Chiar și aici, ființa umană nu poate scăpa de „ blestemul” timpului, dar este mult mai preocupată să înțeleagă cum funcționează Universul și cum se poate autodepăși, creând un om nou și superior din toate punctele de vedere.

Adevărul existenței noastre

În consecință, pentru această logică a ordinii mondiale, noțiunile de „veșnicie”, „credință”, „specific” și „lege străbună”, par de-a dreptul scandaloase. Dar pentru noi, cei care purtăm în întreaga ființă pecetea generațiilor care și-au apărat identitatea românească cu preț de sânge, cum poate fi? Cercetându-ne cu sinceritate, vom descoperi că toate aceste principii care alcătuiesc Adevărul existenței noastre, fac parte din firescul lucrurilor. Noi nu trebuie să le învățăm și să le înghițim ca pe niște teoreme matematice, ci trebuie doar să le accesăm, deoarece ele se află adânc înrădăcinate în spiritul ființei românești.

„Neschimbat ca Tine, Doamne”

Iar acum, să facem o incursiune în timp și să ne oprim pentru câteva momente acolo unde își are originea cea mai înaltă formă de frumusețe și cea mai bogată vatră a valorilor, anume satul românesc.

De-a lungul timpului, s-au scris multe despre acest spațiu patriarhal al tradiției și al obiceiurilor specifice, surprinzând trăirile, conflictele, evenimentele și dragostea de frumos, aspecte care au pecetluit trecerea în eternitate a sufletului românesc. Scriitori precum Rebreanu, Slavici, Eminescu sau Marin Preda au reușit prin operele lor artistice de valoare incontestabilă, să înalțe satul la adevărata sa semnificație revelatoare.

Lucian Blaga surprinde fundamentalismul acestei idei în versurile:

„Câte-s altfel – omul, leatul!

Neschimbat e numai satul

dup-atâţi Prieri şi toamne

neschimbat ca Tine, Doamne”.

Putem afirma și noi cu veridicitate că satul, în microcosmosul său, a biruit în deplinătate vitregiile sorții, centralizând în alcătuirea internă o bogăție spirituală copleșitoare, fiind, totodată, deschis față de universalitate, fără a-și pierde unicitatea identitară.

Dumnezeu apare ca un Firesc al vieții

Iar, pentru că fiecare organism viu are în centrul său o inimă care bate neîncetat pentru supraviețuire, voi începe prin a menționa faptul că fiecare sat prezintă central o biserică, un punct de referință în jurul căruia s-a dezvoltat civilizația sătească. Dumnezeu apare ca un Firesc al vieții, așezat deasupra tuturor lucrurilor. Acesta iradiază și cuprinde cu dragostea Sa toată suprafața satului, cu fiecare gospodărie și fiecare suflet. Nașterea, moartea, bucuria, suferința, tinerețea și bătrânețea au în mintea țăranului o semnificație aparte, dominate de coordonate bine stabilite. Părintele Dumitru Stăniloae men ționează în cartea sa „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, o trăsătură de bază a acestuia: „luciditate scânteietoare, tăioasă, care are oroare de neclaritate și destramă orice ceață a ambiguităților”, dându-și seama, concomitent, de limitarea condiției umane. Astfel, țăranul reușește să înalțe rațiunea la o nouă treaptă, a supraraționalului, admițând cu smerenie că unele fapte universale depășeșc cunoașterea omenească.

 

Viața la sat în contrast cu mediul citadin

 Localizarea satului românesc nu ține doar de spațialitatea geografică și de dimensiune, ci de caracterul său unic de a fi un reper principal în universul limitat al omului. Granițele restrânse ale satului au contribuit la dezvoltarea unei perspective de ansamblu asupra existenței, o perspectivă prin care țăranul vedea lumea sa ca întreg. Spre deosebire de el, omul de la oraș nu poate accesa decât o viziune fragmentată a existenței, dominată de zgomotul exterior al universului urban și de cel al gândurilor. Mediul citadin stârnește în launtrul ființei un soi de stare letargică și melancolie după un sens pierdut. Sătenii sunt strâns legați de ogorul lor, de pământul din care s-au născut și în care se vor întoarce. Ei au avut întotdeauna conștiința apartenenței, fapt care i-a întărit să rămână neclintiți în fața greutăților și nedreptăților venite din mediul exterior, din partea altor popoare. Totodată, există, în acest univers pitoresc, o strânsă legătură cu natura. Omul de la sat își petrece zilele cu gândul la Cer, aproape de animale, de grădină, de pădure. Astfel, devine foarte atent la tot ce se petrece în jur, la fiecare schimbare a naturii, dobândind o importantă acuitate senzorială. Natura devine astfel mijloc de comunicare între om și Dumnezeu.

 

O formă autentic autentică de estetic

Există un aspect care poate fi considerat comoara satului românesc, izvorâtă tocmai din sărăcia caracteristică a acestuia, și anume dragostea de frumos. Doinele, jocurile, picturile, poeziile sunt un izvor nedeșertat a tot ce poate fi mai sensibil și mai special în străfundurile țăranului român. Ființa umană se naște cu o stare permanentă de dor, un sentiment inexplicabil pe cale rațională. Dorul după origini, dorul după Dumnezeu. Omul finit în granițele trupului își caută Infinitul din care a luat viață. Cu toate acestea, în societatea modernă acest simț a fost alterat și anesteziat de plăcerile și dorințele superficiale pe care societatea le stârnește zilnic. Însă la sat, în mediul arhaic, țăranul a păstrat acest Dor după eternitate, manifestândul în creații estetice de o autenticitate ireproșabilă. Se spune că folclorul românesc este cel mai bogat folclor din câte există, iar acest lucru este ușor de admis, fără a avea studii etnografice.

 În Dor, omul biruiește temporalitatea și se întâlnește cu fiecare om drag, indiferent de distanță, de vârstă, indiferent dacă e viu sau mort. De ce? Fiindcă Dorul unește inimi și naște comuniunea sufletească, trăsătură specifică poporului nostru.

Tendința de a crea frumosul devine o nevoie vitală care aseamănă ființa umană cu Dumnezeu, Creatorul a tot ce există. Cu siguranță, nu întâmplător a scris Dostoievski celebra idee: „Frumusețea va salva lumea.”

 

„Veșnicia s-a născut la sat”

În 1937, odată cu intrarea în rândul academicienilor români, Lucian Blaga ține un discurs intitulat „Elogiu satului românesc”, în care menționează valoarea incontestabilă și culturală a acestui spațiu al identității noastre. În încheiere, scriitorul atrage atenția asupra esenței culturii populare în crearea unei culturi majore a României. Prin urmare, satele, alături de bogăția lor spirituală, nu trebuie anihilate sau ignorate, ci din contră. E nevoie de o întoarcere la origini și de o valorificare a trăirilor adevărate sălășluite în inima satelor arhaice, pentru a naște o cultură distinctă prin autenticitatea sa. Oamenii nu au nevoie să descopere în artă nenumărate teorii impersonale, ci să se regăsească pe ei înșiși în trăirile altui ins.

Aș dori să închei prin a menționa faptul că am avut și eu binecuvântarea să descopăr un sat dincolo de malurile Prutului, un sat retras de realitatea urbanistică a civilizației contemporane, un sat parcă uitat de lume, conservat în propria frumusețe.

Într-o zi mă plimbam cu unul dintre săteni pe ulițele batrâne ale ținutului și discutam despre tema veșniciei. Atunci am avut primul contact viu cu înțelepciunea țăranului român, mai presus de orice filozofie occidentală.

La întrebarea „ Ce e viața asta?”, el mi-a răspuns: „Viața omului, Anișoara, e umbră și vis. Dânsa trece, iar noi toți cu o moarte rămânem datori. De aceea, până ajungem în cealaltă viață, în veșnicie, trebuie să fim buni, să iubim și să nu ne uităm înapoi.”

 

Te-ar putea interesa și: