Fostul prezentator al Telejurnalului de la TVR-ul comunist este azi director adjunct al TVR 2

Cariera de 35 de ani a lui Cornelius Roşiianu, pe care românii îl ştiu mai ales ca prezentator al „Telejurnalului“ comunist al TVR, s-a desfăşurat, aproape în întregime, între pereţii televiziunii publice, cu excepţia a patru ani, timp în care a lucrat pentru Tofan Grup.

Drumul profesional al lui Roşiianu, de la cuceritorul prezentator al „Telejurnalului“, până la nevăzutul director adjunct al TVR 2, a fost presărat şi cu evenimente care l-au transformat, după ’89, din jurnalist în subiect de presă. Cel care a rostit de mii şi mii de ori „Preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român“ crede că, dintre prezentatorii jurnalelor de acum, doar Andreea Esca este perfectă în această ipostază. „Pentru că «trece de ecran», îi face pe telespectatori să se identifice cu postul de televiziune“.

„Am făcut cel mai echilibrat jurnal TV“

Roşiianu crede că popularitatea cea mai mare a avut-o ca prezentator al „Actualităţilor“ TVR - jurnalul de după Revoluţie -, de care s-a ocupat şi ca redactor-şef, până la începutul lui 1997. În acel moment sub conducerea Alinei Mungiu, televiziunea publică a fost „deceauşizată“, „curăţată“ de persoanele rămase în funcţii de pe vremea lui Ceauşescu şi care aveau putere de decizie editorială.

„Alungat din TVR“, Roşiianu s-a simţit nedreptăţit, pentru că, spune el, nu merita un astfel de tratament după ce adusese instituţia la un nivel neatins până atunci: „Din 1989 până în 1996 am făcut cel mai echilibrat jurnal dintre toate televiziunile. Am avut cea mai mare audienţă TV, aveam un market-share de 60%-70%“.

Modul în care se făceau sondajele de audienţă înainte de 1999, pe bază de chestionare completate individual, avea o marjă de eroare mare. Audienţa mare nu se datora şi faptului că în România rurală nu ajunsese televiziunea prin cablu, deci în aproape toate satele „se prindea“ doar TVR? „Era vorba despre conţinutul jurnalului“, răspunde, fără dubiu, Roşiianu. Şi argumentează: „Pe 7 ianuarie 1997 am fost debarcaţi noi, cei care eram în TVR dinainte de Revoluţie - din alte motive, că pentru incompetenţă n-au putut -, iar pe 1 martie 1997 s-a dovedit că pierduseră din audienţă, aveau doar 30%-40%“. Însă directorul adjunct al TVR 2 omite să spună ce gândeşte despre motivul îndepărtării sale din televiziune.

La Tofan Grup, Cornelius Roşiianu spune că era director cu pregătirea profesională, apoi a lucrat o vreme la TVRM, ca director general adjunct. În 2003 a revenit însă la televiziunea naţională, pe programul 2, ca producător delegat.

„N-am avut niciun eşec“

Cei care urmăreau jurnalele TVR pe la începutul anilor ’90 le reproşează prezentatorilor de atunci, inclusiv lui Roşiianu, că i-au manipulat. Că în martie 1990, Cornelius Roşiianu a bruiat citirea Proclamaţiei de la Timişoara; că, tot atunci, TVR susţinea punctul de vedere al lui Ion Iliescu asupra Proclamaţiei, în special a punctului 8 (interzicerea ocupării de funcţii politice de către foştii nomenclaturişti) şi a punctului 11 (privind descentralizarea economică şi administrativă).

Pe acesta din urmă, guvernul Petre Roman l-a răstălmăcit ca fiind dorinţa de autonomie a Timişului. Că, la mineriada din iunie 1990, televiziunea îi prezenta pe mineri ca pe salvatorii democraţiei. Mai târziu, în ’96, TVR era acuzată că avea ştiri preponderent în favoarea guvernului PDSR (actualul PSD), iar în campania electorală, opoziţia nu a fost chemată deloc.

„Puterea“ unui prezentator şi redactor-şef al jurnalului asupra publicului o reprezentau ştirile. Iar când a dispărut de pe micul ecran, Roşiianu a ieşit destul de repede din conştiinţa publicului telespectator, prins în vâltoarea tranziţiei. Acum, Roşiianu stă în umbră, se ocupă de TVR 2 din poziţia de director adjunct, dar nu despre asta vorbeşte cu vervă, ci tot despre perioada de dinainte de 1996.

Din felul în care povesteşte, el iese personajul pozitiv şi rămâi cu senzaţia că nu a avut niciun rateu în cei 35 de ani de muncă. Ba chiar, dacă-l întrebi direct, nu stă mult pe gânduri: „N-am avut niciun eşec“.

MINIBIOGRAFIE ROMANŢATĂ

„Îmi cam plăcea, cum s-ar spune, să fluier în biserică“

Şarmant chiar şi la 62 de ani, Roşiianu degajă un aer tineresc amestecat cu siguranţa de sine a unui „vulpoi“. Gesturile care-i însoţesc vorbele sunt teatrale, „rotunde“, de parcă ar dirija o orchestră. Cu toate astea, îşi înşiră reuşitele ca un acuzat în faţa ultimei şanse de reabilitare.

„Eu intram să prezint «Telejurnalul » doar când nu puteau ceilalţi, nu mă băgau tot timpul, că eram cam gură spartă“, explică Roşiianu. „Îmi cam plăcea, cum s-ar spune, să fluier în biserică.“ Apoi, după Revoluţie, spune că au fost ştiri pe care el a refuzat să le introducă în jurnal, precum aceea despre filmul „Oglinda“ (1992), al lui Sergiu Nicolaescu. „A venit o ştire despre un film în care Mareşalul Antonescu şi Regele Mihai I erau puşi în opoziţie, mai ales prin imagini. De exemplu, Antonescu era anchetat, regele benchetuia. Am refuzat să o dau pe post“.

Despre selecţia ştirilor pe care le prezenta, Roşiianu e ferm: „Nu bag în emisie ştiri despre evenimente decât dacă le văd eu“. Şi zice că aşa făcea şi pe vremea lui Ceauşescu: când nişte rromi din comuna Bolintin, de lângă Bucureşti, erau daţi afară din casele pe care le ocupau ilegal, a fost acolo să vadă cu ochii lui.

De la reporter la „bastonul de mareşal“

Cum a intrat în TVR? Povestea o spune cu plăcere, ca pentru nepoţii săi. Începe din 1971. Era în ultimul an de studenţie la Universitatea Politică şi de Conducere, adică un fel de facultate de management, un ASE din comunism.

„Oameni de la Departamentul personal al TVR au trecut prin facultăţi să caute tineri care să participe la un concurs pentru reporteri de ştiri. Ne-am prezentat vreo 300-400 de candidaţi, ne-au băgat în ceea ce astăzi este Studioul 5 şi ne-au pus să citim, ca să vadă dicţia, timbrul vocii, expresivitatea. Am trecut printr-un interviu zdravăn cu Eugen Preda, redactorul-şef. La interviul ăsta te trecea prin politică internă, externă, stăteai cam o oră“, îşi aminteşte Roşiianu, care a „promovat“ interviul şi a urmat, apoi, doi ani de „specializare în ziaristică“ la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu“, supranumită Şcoala Superioară de Partid. Şi a mai făcut patru ani de specializare în radioteleviziune.

A început munca în TVR ca reporter, apoi a ajuns, cum singur declara într-un interviu, „omul cu bastonul de mareşal“: redactor-şef la Ştiri, funcţie în care l-a prins Revoluţia. După ce şi-a cerut scuze telespectatorilor pentru că i-a dezinformat în perioada comunismului prin ştirile „Telejurnalului“, a rămas, pentru şapte ani, redactor-şef al „Actualităţilor“ şi a intrat în atenţia publică inclusiv prin suspiciunea că ar fi turnat la Securitate, prin asociere cu acuzele aduse de oameni din TVR colegului său Paul Şoloc.