O impresionantă delegaţie de jurnalişti l-a însoţit pe Traian Băsescu în cea de-a doua vizită oficială întreprinsă în Turkmenistan, în zilele de 11 şi 12 octombrie 2012, la invitaţia preşedintelui Gurbangulî Berdîmuhamedov.
N-a fost nici o îndoială pentru toţi jurnaliştii că regimul din Turkmenistan nu respectă, în materie de democraţie, nici măcar standardele regimului Ceauşescu. Succesor al lui Saparmurat Niiazov, Gurbangulî Berdîmuhamedov a cîştigat scrutinul din 12 februarie 2012 cu 97,07% din totalul voturilor exprimate. Ceilalţi 7 candidaţi au obţinut la un loc mai puţin de 3%! Partide de opoziţie şi presă independentă nu există. Cele cîteva canale de televiziune, toate amestecînd ştiri şi reportaje cu momente muzicale turkmene, sunt dedicate aproape în exclusivitate vieţii şi activităţii preşedintelui. Noaptea, la hotel, am vrut să văd cum au reflectat aceste canale vizita lui Traian Băsescu. După o jumătate de oră de relatare minuţioasă a fiecărui moment, cu înfăţişarea integrală a discursurilor, am renunţat. Deşi jurnalist interesat de perspectiva turkmenă asupra vizitei, de atîta plicticoşenie m-a lovit o oboseală cruntă. Prin raportare la regimul lui Saparmurat Niiazov, proclamat de Parlament preşedinte pe viaţă, plecat din fruntea ţării prin deces, cel al lui Gurbangulî Berdîmuhamedov trece drept liberal. Fostul preşedinte, conducător al ţării din 1985 pînă în 2006, a reuşit să întreacă în năstruşnicii toţi dictatorii din istoria modernă a lumii. El a rămas nemuritor prin statuia sa, placată cu aur şi care se învîrte după soare, declararea cărţii scrise de el Ruhnama (tradusă prompt în franceză de Bouygues, în schimbul obţinerii unui fabulos contract de construcţii în capitală!) drept carte sfîntă a naţiunii, de importanţa Bibliei şi a Coranului, botezarea unui meteorit cu numele unui membru al familiei, redenumirea zilelor şi lunilor anului, înlocuirea cuvîntului turkmen pentru pîine cu numele mamei sale, interzicerea baletului, circului şi a operei, considerate de el inutile, a machiajului la prezentatorii TV (s-a enervat la un moment dat că nu-i deosebeşte între ei!), a fumatului pe întreg teritoriul ţării, inclusiv în deşert, a play-back-ului. La 22 octombrie 1993, Saparmurat Niiazov şi-a luat numele de Turkmenbaşy, adică Şeful turkmenilor. O varietate de pepene galben şi un oraş au primit acest nume. La un moment dat s-a propus ca ţara să se numească Niyazovskoy Turkmenistan. De asemenea, Niiazov a înlocuit Jurămîntul lui Hipocrate cu jurămîntul faţă de preşedinte, a declarat 2003 drept anul mamei sale şi a închis toate bibliotecile publice pe motiv că oricum turkmenii nu citesc. Actualul preşedinte, mult mai sensibil decît predecesorul la criticile occidentalilor, ale americanilor, mai ales, a permis contracandidaţi la scrutinul prezidenţial (chiar dacă fantoşe), a renunţat la calendarul fostului şi a ridicat interdicţia referitoare la operă şi balet. A păstrat însă interdicţia privind dansul şi cea privind fumatul pe teritoriul naţional. Cultul personalităţii sale, deşi fără excentricităţile antecesorului, e în floare. La apariţia sa în uriaşa sală Oguzhan din noul Palat Prezidenţial (un fel de esplanadă închisă a Casei Albe), membrii Guvernului, convocaţi la ceremonia primirii lui Traian Băsescu, au izbucnit în aplauze, la convorbirile oficiale, cînd preşedintele s-a referit la rolul ministerului Economiei, ministrul a ţîşnit în picioare. La concurenţă cu antecesorul, Gurbangulî Berdîmuhamedov, şi a ridicat propriul monument (al Constituţiei, în timp ce al fostului se numeşte al Independenţei), burduşit cu poze şi tablouri dedicate propriei persoane şi continuă să ridice în capitală clădiri megalomanice din marmură, luminate noaptea mai ceva decît cazinourile de la Las Vegas. Deşi unii confraţi mai tineri din delegaţie făceau trimitere la Ceauşescu, realitatea din Turkmenistan n-are nici o legătură cu regimul anterior lui decembrie 1989. E vorba de un amestec de dictatură stalinistă cu despotismul de tip oriental. Liderii comunişti, inclusiv Stalin, nu posedau bunuri materiale. Preşedintele Turkmenistanului e un om bogat. Asemenea tuturor înalţilor oaspeţi, TraianBăsescu a fost dus să vadă hipodromul al cărui proprietar e preşedintele, mai mare şi mai luxos decît hipodromul fostului. Gurbangulî Berdîmuhamedov nu face excepţie între şefii de stat din Asia Centrală. Nursultan Nazarbaiev conduce dictatorial Kazahstanul din 1991. A cîştigat ultimele alegeri, cele din aprilie 2011, cu 95, 54 %. Emomali Rahmon din Tadjikistan e preşedinte din 1992. A obţinut la scrutinul din 2006 79% din voturi. Aflat în fruntea Uzbekistanului din 1990, Islam Karimov a fost reales preşedinte, în decembrie 2007, cu 88,1% din voturi.
Deşi au observat şi comentat la faţa locului absurdităţile din Turkmenistan, nici un ziarist din delegaţie nu şi-a exprimat revolta că preşedintele unei ţări membre a UE se află la a doua vizită într-o ţară în care drepturile omului nu se găsesc nici măcar în cărţi. N-au făcut-o, pentru că jurnalişti acreditaţi la Cotroceni fiind, s-au temut să nu-l supere pe Traian Băsescu? Nici vorbă. N-au făcut-o pentru că nici un cititor şi nici un telespectator din ţară n-ar fi tresărit la o corespondenţă cu o asemenea temă. Vizita în Turkmenistan a trecut neobservată din toate punctele de vedere. Nici un ONG n-a protestat, nici un lider al USL n-a zis ceva şi nici un comentator n-a bombănit. Absenţa unor reacţii critice faţă de vizita lui Traian Băsescu într-o ţară care nu respectă drepturile omului îşi are explicaţia în absoluta nepăsare a românilor, cînd vine vorba de politica internaţională. Să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat în Franţa dacă preşedintele François Hollande îl vizita pe preşedintele Turkmenistanului. Scandal cît cuprinde, fie el şi ipocrit, dacă ne gîndim că firma Bouygues a beneficiat de contracte fabuloase. Prin rezervele sale uriaşe de gaz şi petrol, prin ambiţia preşedintelui de a fi pe placul occidentalilor şi nu al ruşilor, Turkmenistanul e pentru Uniunea Europeană o ţară care merită atenţie. Liderii UE şi liderii Occidentali nu-şi pot permite însă vizite precum cea a lui Traian Băsescu fără a risca electoral. În aceste condiţii, România îşi poate asuma rolul de curea de transmisie între UE şi Turkmenistan, ca şi între UE şi alte ţări din zonă. Preşedintele turkmen preciza în Declaraţia de presă că "România reprezintă principala poartă a noastră către Europa". Nu era un alint diplomatic. Într-adevăr, pentru Turkmenistan, ca şi pentru multe ţări cu probleme din lume, România reprezintă Uniunea Europeană, către care ele aspiră. România e una dintre ţările UE care-şi poate permite să fie prietenoasă cu ele. De ce n-am exploata, oare, acest avantaj?! Că oricum, fonduri europene tot nu atragem! CITIŢI ŞI:
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Primejdioasa iluzie a lui Traian Băsescu
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Slavă Domnului, Traian Băsescu trăieşte!
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. România, Miţa Baston a UE?!
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Unele îndoieli despre rosturile Comisiei de Integritate a ARD
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Un naţionalism tiribombist, de Hugo Chavez cîntat de Alexandru Vlahuţă
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. Fără Victor Ponta, spectacolul mediatic Oltchim n-ar fi fost posibil
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. De la Napoleon Bonaparte la Dan Diaconescu
- ROMÂNIA LUI CRISTOIU. ARD - nişte vagoane care ţin morţiş să li se zică tren!
Recomandările noastre
