Comunitatea se împarte în două: zona Mimiu Vechi (format din zonele Halanca şi Smârdan) şi Cătun. Este situată în sudul Ploieştiului, într-o zonă periferică a oraşului, în aproprierea rafinăriei Astra.
Informaţiile cu privire la perioada înfiinţării comunităţii sunt contradictorii, însă cele mai multe opinii plasează acest moment la sfârşitul anilor 1800. Zona, aflată în proprietatea unui boier, era locuită de ursari. În perioada războiului, comunitatea este părăsită din cauza intenselor bombardamente care vizau rafinăria din imediata apropriere.Imediat după încheierea războiului, romii revin în comunitate.
În perioada regimului comunist comunitatea este treptat depopulată ca urmare a politicilor asimilaţioniste. Măsurile nu au fost percepute ca agresive, fiind acceptate de către romi, care primeau astfel locuri de muncă şi locuinţe la bloc de la întreprinderile la care erau angajaţi.
După 1990, romii care au plecat din comunitate au început să revină din cauza faptului că nu au putut face faţă costurilor de trai. O mare parte dintre romi şi-au pierdut slujbele şi nu au mai putut să acopere cheltuielile curente ale gospodăriei.
În vremea ceauşistă au intrat pe la servicii şi au obţinut, având copii mulţi, apartamente. Au locuit în aceste apartamente însă, o dată cu venirea revoluţiei, a fost o tragedie mare pentru ei pentru că nu au reuşit să cumpere aceste apartament, având copii mulţi. Aceste apartamente au fost date către terţe persoane, au rămas în stradă şi aşa au fost nevoiţi să se întoarcă la cocioabele care le aveau de dinainte. După revoluţie, un val foarte mare s-a reîntors. (mediator şcolar) Revenirea în comunitate s-a făcut după principiul ocupării amplasamentelor care le-au aparţinut în trecut, chiar dacă nu exista şi dovada unui act de proprietate, şi a fost posibilă datorită faptului că în zonă nu au fost efectuate demolări. Excepţie fac unele locuinţe aflate pe terenul unde au fost construite anexe ale rafinăriei. De altfel, nu au existat neînţelegeri sau conflicte din cauza ocupării abuzive a unui teren sau a unei locuinţe. S-au întors la casele unde mai aveau pe cineva sau unde ştiau că mai au terenuri acolo. Ştia că bunicul lui a avut acolo teren, chiar dacă nu era făcut cu acte în regulă şi şi-a făcut acolo casă. (N-au fost probleme cu terenurile?) Nu, pentru ei se cam ştiu, oamenii ştiu cam cui a aparţinut terenul acela. (facilitator comunitar)
Înţelegerea tacită a funcţionat chiar şi în relaţia cu instituţiile publice, terenul neavând un statut cert. Nu au fost înregistrate situaţii în care o instituţie publică să intervină pentru ocuparea abuzivă a unui teren, deşi un număr mare de familii au revenit în comunitate după 1990.
Construirea caselor a evoluat în timp
Pentru majoritatea locuinţelor vechi, lemnul şi chirpicii sunt cele mai utilizate materiale de construcţie. Chiar şi după 1989 au fost construite case din pământ cu aspect de locuinţă provizorie. Mai târziu, romii care au adăugat anexe sau şi-au construit case noi au început să folosească materiale de mai bună calitate şi să construiască respectând un minimum de norme. Schimbarea este datorată atât creşterii veniturilor dar mai ales dobândirii de cunoştinţe în domeniul construcţiilor. Bărbaţii care au fost plecaţi la muncă în alte zone din ţară sau în străinătate în domeniul construcţiilor au experienţa necesară pentru a ridica o construcţie.
De regulă, în aceeaşi curte locuiesc trei - patru familii. Există şi locuinţe supraaglomerate, cu 12 sau 14 persoane într-o cameră. Locuinţele sunt, în general modeste, cu minimum de bunuri sau mobilier. Sunt şi familii care şi-au reconstruit, renovat sau extins locuinţele, în cele mai multe cazuri cu bani obţinuţi din munca în străinătate. De altfel, familiile în care cel puţin un adult este plecat la muncă în afara ţării pot fi uşor identificate după calitatea construcţiei casei sau a investiţiilor realizate în confortul locuirii.
Zona este una dintre cele mai poluate din oraş. Situată lângă rafinăria Astra, infiltraţiile de petrol au afectat atât de sever solul încât pentru o bună perioadă familiile din comunitate au trăit de pe urma produselor petroliere.
Era suficientă săparea unei gropi pentru a asigura încălzirea locuinţei şi chiar, în unele cazuri, o parte din venituri. Apa a fost pentru comunitate principala problemă, având în vedere faptul că nu puteau fi săpate fântâni sau puţuri în zonă din cauza infiltraţiilor de petrol. Reţeaua de apă a funcţionat în comunitate până în anii 1996-1997 când, la decizia furnizorului, a fost închisă.
În zona Cătun s-a reuşit racordarea la reţeaua de apă pentru 35 de familii, în cadrul proiectului Fundaţiei Soros. Şi calitatea aerului este afectată atât de activitatea industrială cât şi de oamenii din comunitate. În lipsa resurselor, în perioada de iarnă sunt utilizate diverse reziduuri (cauciucuri, materiale textile etc.) pentru a fi arse în scopul încălzirii locuinţelor, ceea ce determină eliberarea în atmosferă a unei cantităţi apreciabile de noxe. Un număr semnificativ de locuinţe nu sunt racordate la reţeaua de electricitate, caz în care se practică racordarea la vecini.
În comunitate nu există acces la reţeaua de transport în comun, fapt care face dificilă deplasarea celor care au slujbe permanente în oraş. Au existat cereri pentru înfiinţarea unei linii de transport sau prelungirea uneia existente, însă răspunsul a fost nefavorabil sugerându-se că o astfel de investiţie se va dovedi nerentabilă.
Drumurile din comunitate sunt din pământ, cu excepţia şoselei de acces către rafinărie. Mai există un drum pietruit către mănăstirea din Cătun pentru a facilita accesul credincioşilor din regiune, atraşi de faima lăcaşului de cult.
Familii fără acte
Căsătoriile mixte sunt rar întâlnite, şi niciodată între romi aparţinând unor neamuri diferite ci numai între romi şi români. Din cauza lipsei actelor de proprietate şi chiar a celor de identitate, un număr redus de căsătorii sunt legalizate. Astfel, în comunitate sunt şi mame în vârstă de 18-19 ani, care urmează să nască, dar nu au nici măcar certificat de naştere. Familia tipică are cinci - şapte copii, un număr mai redus de copii fiind înregistrat la familiile de români. Căsătoriile sunt, cele mai adesea, timpurii însă vârsta soţilor tinde să se apropie de majorat. Tendinţa căsătoriilor la vârste mici se păstrează mai degrabă în rândul zavragiilor sau al spoitorilor.
Din punct de vedere al religiei, majoritatea romilor sunt creştin ortodocşi, însă există şi un număr important de penticostali sau adventişti. Aceştia provin, cu preponderenţă, din familiile celor care s-au mutat la bloc în perioada regimului comunist.
Şcoala un lucru necesar, dar greu de atins
Nu există date certe cu privire la rata abandonului şcolar, din cauza faptului că, pe lângă copiii care renunţă la şcoală, există şi elevi care sunt retraşi de către părinţi de la şcoala din comunitate pentru a fi reînscrişi la o altă şcoală în anul imediat următor. Se abandonează cel mai frecvent după clasa I sau în clasele a VII-a sau a VIII-a. În cazul fetelor, abandonul şcolar intervine în momentul în care decid să se căsătorească, în vreme ce la băieţi apare la vârsta
la care pot participa deplin la activităţile economice ale familiei.
Părinţii îşi iau şi copiii cu ei pentru că nu au cu cine să-i lase şi, când cresc, fac şi ei acelaşi lucru. Se moştenesc, cum se întâmplă la bresle. Din păcate, asta înseamnă şi abandon şcolar. (facilitator comunitar)
Din generaţia ultimilor ani nu este cunoscut nici un caz în care un copil a continuat studiile mai departe de şcoala generală. În cele mai multe cazuri, copiii fie pleacă împreună cu părinţii la târguri pentru o perioadă mai mare de timp şi pierd contactul cu şcoala, fie se constată, cel mai adesea de către părinţi, că, deşi copiii au mers câţiva ani la şcoală, nu au dobândit minimul de aptitudini (scris, citit).
În cazul fetelor, întreruperea participării la cursuri intervine şi din cauza atitudinii protective a părinţilor care vor să scoată fetele dintr-un mediu care nu asigură educaţie compatibilă cu statutul unei viitoare soţii. Spre deosebire de băieţi, rar se întâmplă ca fetele să termine clasa a VIII-a. Un alt motiv al slabei participări şcolare şi ratei ridicate a abandonului şcolar îl reprezintă lipsa resurselor necesare. Cele mai multe familii din comunitate nu au surse de venit permanente pentru a asigura suportul copilului înscris la şcoală.
Ei văd şcoala ca un lucru necesar, dar greu de atins, motivul fiind faptul nu au cu ce să-i încalţe. Sunt foarte multe lipsuri de la şcoală ale copiilor că nu au cu ce să se încalţe sau cu ce să se îmbrace. Puteţi să vedeţi copii care vin în tenişi când este zăpadă afară, cu şosetele rupte, uzi fleaşcă… (mediator şcolar)
De asemenea, pentru majoritatea părinţilor educaţia este slab valorizată, şansele de integrare profesională cu un nivel redus de studii fiind nule. Şcoala din comunitate derulează o serie de proiecte care au ca scop creşterea participării şcolare, cel puţin la nivelul finalizării studiilor obligatorii.
Există şi adulţi care s-au înscris la cursuri în programul „A doua şansă” însă succesul eforturilor în acest sens este sub aşteptări. O altă formă de intervenţie vizează părinţii, pentru conştientizarea importanţei educaţiei.
De curând, şcoala a intrat într-un proiect PHARE, „A doua Şansă”, „Şcoala părinţilor”, activităţi şi cu cadrele didactice, cursuri de formare şi mai avem o colaborare cu teatrul Art Fusion din Bucureşti prin care se încearcă o comunicare mai strânsă cu părinţii, o responsabilizare mai mare a lor faţă de şcoală, de importanţa educaţiei. (cadru didactic) Activităţi economice cu petrol şi fier vechi
La scurt timp după 1989, unul dintre motivele pentru care romii s-au întors în Mimiu a fost faptul că în pământ au existat infiltraţii de produse petroliere, care puteau fi extrase prin procedeul săpării unei gropi. Familiile utilizau reziduurile petroliere pentru încălzire şi, în unele cazuri, surplusul era vândut. Activitatea era atât de extinsă încât existau familii care săpaseră gropi chiar şi în locuinţă iar prestigiul se măsura în numărul de gropi deţinute.
Şi acum mai au sobe pe motorină, dar mai şi vindeau. Toată lumea avea groapă. Cât a lucrat rafinăria, a mers, când au închis-o, a secat. Era un fel de trecere, aşa, se întreba „Dar tu câte gropi ai?” Cu câte aveai mai multe… (facilitator comunitar)
După închiderea rafinăriei, volumul petrolul infiltrat a scăzut, iar activitatea de extracţie s-a mutat în afara comunităţii, spre rafinărie, pe traseul vechilor conducte. Petrolul a fost unul din principalele motive al reîntoarcerii familiilor de romi în comunitate, în special în perioada 1995-1996 când costurile vieţii la bloc nu puteau fi acoperite în lipsa unei slujbe permanente.
Colectarea de fier vechi a fost pentru o bună perioadă de timp o activitate profitabilă, mai ales că în zonă au fost abandonate instalaţii ale întreprinderilor închise după 1989. Există şi un număr semnificativ de familii din care un adult îşi ispăşeşte pedeapsa în penitenciar. Cei mai mulţi au fost condamnaţi în perioada în care colectarea de fier vechi era o practica generală.
Poliţia îi sancţiona, iar somaţiile de plată erau trimise la adresa înscrisă în cartea de identitate. În cazul celor care, după 1990, s-au mutat de la bloc în Mimiu, amenzile nu au fost plătite din cauza faptului că nu au ajuns la destinatar.Astfel, pedeapsa contravenţională a fost transformată în închisoare.
Unii dintre ei au ajuns pe la puşcărie datorită nebuniei generale creată de colectarea fierului… Nu sunt extraordinar de multe familii în această situaţie, dar necesitatea de a trăi, eu aşa o gândesc, şi nu şi-au putut dovedi nevinovăţia pentru că ei au actele de identitate la adresele vechi, au primit înştiinţarea de a se prezenta în instanţă, bineînţeles că acolo de la bloc nu i-a anunţat nimeni şi în felul acesta nu a avut cum să se prezinte la instanţă. Atunci, instanţa l-a găsit vinovat pentru neprezentare. S-au trezit doar că trebuie să meargă la închisoare, fără să poată să-şi dovedească nevinovăţia. În cele mai multe cazuri aşa s-a întâmplat. (mediator şcolar)
În prezent, principala activitate a majorităţii familiilor din comunitate este comerţul, domeniu către care s-au îndreptat în special cei care aveau tradiţie în a participa la târguri sau bâlciuri. Chiar şi în perioada regimlui comunist, bărbaţii erau angajaţi la rafinărie iar femeile casnice au păstrat obiceiul de a face comerţ. Un număr redus de adulţi au slujbe permanente la societatea de salubrizare din Ploieşti sau desfăşoară activităţi independente care le aduc venituri suficiente pentru nevoile familiei.
Se estimează că aproape jumătate dintre familii sunt dependente de ajutorul social, care este completat cu venituri din activităţi ocazionale sau sezoniere. Nivelul redus de ocupare cu slujbe permanente şi lipsa oportunităţilor de angajare determină familiile să se orienteze către activităţi care solicită un volum mare de muncă. În aceste condiţii, copiii sunt antrenaţi în obţinerea veniturilor, în mod direct, alături de părinţi sau prin îngrijirea fraţilor mai mici.
De un standard de viaţă mai ridicat se bucură familiile din care cel puţin un adult se află la muncă în străinătate. Casele acestora sunt renovate, iar unii chiar îşi extind locuinţele. Copiii acestora sunt mai bine îngrijiţi, fapt remarcat şi de personalul didactic de la şcoala din comunitate.
Vin şi îşi mai fac ceva pe lângă casă, încearcă să-şi cumpere strictul necesar în casă, pentru copii. Chiar se deosebesc copii ai căror părinţi vin din străinătate. Bine, că nu aduc cine ştie ce bani dar oricum se simte, se vede faţă de ceilalţi care vin nemâncaţi la şcoală. Unii vin efectiv doar pentru corn şi lapte. (mediator şcolar)
În ultima perioadă se pleacă foarte frecvent la muncă în alte zone ale ţării, în special în Bucureşti. Există persoane din comunitate care au experienţă şi suficiente contacte cu angajatori sau persoane care solicită forţă de muncă în construcţii şi recrutează cunoştinţe sau rude din comunitate. În afara banilor obţinuţi, s-a observat că cei care au dobândit o minimă experienţă în munca în construcţii au început să aplice cunoştinţele şi în construcţia propriilor case. În prezent, rareori se mai construieşte fără fundaţie sau fără a respecta un minimum de norme.
Trăiesc după tradiţii
Peste 90% din populaţia comunităţii este de etnie romă. Numai câteva familii de români locuiesc la marginea comunităţii. Romii, la rândul lor, sunt în majoritate ursari, dar apartenenţa la neam este lipsită de elemente tradiţionale caracteristice. Acestea se păstrează mai degrabă izolat, iar ocupaţia de bază rămâne comerţul. De altfel, în raport cu celelalte neamuri, ursarii păstrează cele mai puţine tradiţii şi obiceiuri. O influenţă importantă a avut-o şi faptul că o parte dintre familii au părăsit comunitatea în perioada regimului comunist.
În zonă mai locuiesc câteva familii de zavragii şi de spoitori. Zavragii din comunitate provin din zona Moldovei, de unde au venit în perioada anilor 1960. Doar un număr redus de familii de zavragii s-a stabilit Mimiu, cei mai mulţi alegând un alt cartier al Ploieştiului, Malu Roşu.
Mai este o categorie de romi care stă mai la margine la o oarecare distanţă de ceilalţi. Sunt vreo trei - patru - cinci familii de zavragii şi nu prea se amestecă cu ursarii. Le este teamă să nu apară conflicte din cauza copiilor. Ar mai fi şi nişte spoitori pentru că primăria nu a ştiut unde să le dea teren şi ăştia au mai răscolit aşa, nu vor să fie primiţi acolo. Au înţeles şi cei de la primărie şi vor acum să le dea mai departe. (facilitator comunitar)
Stilul de viaţă al acestora păstrează tradiţiile mai accentuat decât în cazul ursarilor. Copiii se căsătoresc de vârste mai mici, după tradiţia plaţii unei sume de bani, există judecata ţigănească, iar femeile poartă fuste lungi. Relaţia zavragiilor şi a spoitorilor cu ursarii este conflictuală însă, interacţiunea fiind evitată de ambele părţi. Zavragii locuiesc la marginea comunităţii, la o distanţă apreciabilă de restul caselor şi trăiesc relativ izolat faţă de restul comunităţii.
Spoitorii s-au mutat în zonă în perioada în care locuinţele pe care le aveau într-o altă zonă a oraşului au fost distruse în urma inundaţiilor. O perioadă au existat unele conflicte între familii de spoitori şi ursari, însă acum sunt toleraţi având în vedere faptul că primăria caută alternative pentru locuri de casă destinate acestora.
Comunitatea Mimiu are un lider recunoscut care menţine relaţia cu utorităţile şi se implică în proiectele destinate romilor din zonă. În ultimii ani -a creat un grup de persoane reprezentative pentru comunitate fapt care a facilitat implementarea unor proiecte sau intervenţia instituţiilor publice în avoarea locuitorilor.
Mai exista şi un ONG, preşedintele e şi mediator şcolar la şcoala 19 şi s-a creat o echipă care să-i reprezinte pe cei din comunitate. Acum au la cine să meargă, cu cine să discute. Oamenii sunt înţelegători dacă li se explică. (facilitator comunitar) Reţelele de suport funcţionează chiar şi în afara relaţiilor de rudenie, dovadă faptul că vecinii se ajută cu conectarea la reţeaua de curent electric sau permit accesul la apă pentru cei care nu sunt conectaţi. Un exemplu de întrajutorare este proiectul de conectare la reţeaua de apă când săpăturile pentru şanţurile în care urmau să fie amplasate conductele de apă au fost realizate cu maşină specială însă nu la adâncimea necesară. Oamenii din comunitate au participat pentru finalizarea lucrărilor iar vârstnicii au fost ajutaţi să-şi termine lucrările la punctele individuale de racord la reţea. Da, se ajută, sunt foarte săritori, vreau să vă zic că atunci când au venit cu apa nu săpase tractorul exact la adâncimea care trebuia şi oamenii s-au mobilizat singuri. Şi Apa Nova s-a minunat a doua zi când au văzut şanţurile mai adânci. În momentul când văd că se face ceva pentru ei, se unesc ca treaba să meargă la bun sfârşit. Erau şi familii de bătrâni şi nu puteau să-şi sape căminul respectiv, au venit vecinii să le sape, să-l tencuiască. (mediator şcolar)
Biserica se implică adesea în ajutorarea copiilor care frecventează cursurile şcolii din comunitate. Preotul are resursele necesare având în vedere că la mănăstire din Cătun vin şi persoane din alte zone ale ţării.
Conflicte între ursari şi zavragii
Zona Mimiu era în trecut recunoscută ca fiind o zonă a oraşului, romii de aici fiind bine percepuţi de către populaţia majoritară.
Stând de vorbă cu bătrâni de acolo, îmi spuneau că arăta foarte bine comunitatea de acolo, era un fel de bulevard, cum spuneau ei. Nu au specificat o perioadă, dar erau bătrâni la vreo 80 de ani şi spuneau că aici veneau şi din celelalte cartiere din oraş, se plimbau pe aici. În Ploieşti mai există un cartier de ursari şi ăştia s-au mai luat, dar Mimiu a fost singura comunitate din oraş acceptată. A fost o perioadă înfloritoare pentru ei. (facilitator comunitar)
Ponderea românilor în comunitate nu depăşeşte 10%, iar poziţia acestora în comunitate este percepută ca privilegiată faţă de cea a restului comunităţii. Casele acestora sunt situate de-a lungul drumului principal şi se disting prin aspectul îngrijit.
Există însă neînţelegeri cu romii aparţinând altor neamuri. Cele mai frecvente conflicte au intervenit între ursari şi zavragii, pornite de la disputa asupra unei zone comerciale din centrul oraşului, zonă controlată până la începutul anilor 1990 de către ursari. În 1993 are loc un conflict de proporţii în cele mai importante comunităţi de romi din oraş, motivul fiind violenţele declanşate de către zavragii.
Interacţiunea cu autorităţile locale, mediate de un expert
Relaţia cu instituţiile este sensibil mai bună în situaţia în care există un angajat pentru problemele romilor. În cazul primăriei, expertul roma mediază relaţia dintre instituţie şi comunitate. Au mai fost organizate unele întâlniri la nivel de BJR şi Partida Romilor în scopul îmbunătăţirii relaţiilor cu poliţia.
Rezultatul imediat a fost renunţarea la raziile brutale organizate de poliţie în comunitate. În acest caz, dacă apar conflicte majore, intervine liderul comunităţii.
S-au mai făcut unele întâlniri cu BJR, Partida Romilor unde este şi liderul comunităţii, s-au făcut nişte protocoale de colaborare unde s-a căutat să se ajungă la o colaborare pentru că s-au mai făcut razii noaptea şi erau traume pentru femei, pentru copii. Se intervine automat dacă apare vreo problemă, intervine liderul comunităţii, mai cheamă pe cineva să aplaneze cât de cât. (facilitator comunitar)
În comunitate activează şi un mediator sanitar şi unul şcolar. Activitatea acestora este vizibilă pentru membrii comunităţii şi datorită faptului că în ultima perioadă au fost implementate câteva proiecte importante. Şcoala derulează o serie de proiecte pentru copiii dar şi pentru adulţii care vor să-şi completeze studiile.
Condiţiile oferite de şcoală s-au îmbunătăţit semnificativ datorită investiţiilor din ultimii ani. De asemenea, prin proiecte sociale se încearcă scăderea abandonului şcolar. În cazul accesului la serviciile medicale, mediatorul sanitar a contribuit la creşterea accesului prin obţinerea actelor de identitate.
Lipsa actelor de identitate şi de proprietate, problemele comunităţii
Accesul la servicii medicale este precar din cauza faptului că multe familii nu au acte de proprietate şi astfel nu şi-au putut obţine actele de identitate pentru a se asigura. În comunitate nu există un dispensar iar pentru serviciile medicale oamenii din comunitate sunt nevoiţi să apeleze la spitalul şi cabinetul medical aflate în cartierul din vecinătate. Din cauza condiţiilor de locuit sunt înregistraţi şi câţiva bolnavi TBC.
Nivelul de ocupare în comunitate este redus. Comerţul, ca principala sursă de venit, este o activitate dependentă de sezon şi nu poate asigura în totalitate venituri pentru un trai decent. O parte dintre familii trăiesc din colectarea fierului vechi sau din munca cu ziua în agricultură.
Problema e că n-au venituri, n-au pregătire, n-au calificări. Au mai fost încercări din partea AJOFM, dar nu s-a reuşit pentru că nu vor să muncească pentru salariul minim. Preferă munca la negru care e mai bine plătită. Dacă ei nu aveau moştenirea asta din familie cu negustoria, poate că mai acceptau, dar ei se mai descurcă şi când văd că pot câştiga bani cu o mică iniţiativă nu mai poţi merge la un serviciu unde eşti plătit cu 3 milioane şi ceva. Să facem o socoteală: cât dai pe drum, pe pachet… (facilitator comunitar)
Infrastructura comunităţii este deficitară. Nici o instituţie nu îşi asumă responsabilitatea de a realiza investiţii importante într-o zonă în care terenul ocupat de oameni nu are un statut cert. Spre exemplu, primăria nu asigură ridicarea gunoiului menajer în lipsa unor contracte cu locuitorii din zonă. Însă contractele nu pot fi încheiate în lipsa actelor de proprietate pe locuinţe. Pentru salubrizarea zonei se apelează la primărie prin liderii comunităţii.
Condiţiile de locuit sunt precare din cauza supraaglomerării locuinţelor şi a accesului deficitar la utilităţi. Drumurile din comunitate, cu excepţia unora din zona Cătun, unde s-a mai turnat piatră, sunt din pământ şi devin greu accesibile în perioadele cu precipitaţii. Nu au fost realizate investiţii sau lucrări la drumuri deşi efortul necesar pentru pietruirea acestora nu ar fi semnificativ.
Deşi o parte dintre familii vor deveni curând beneficiare ale unui proiect PHARE pentru legalizarea situaţiei locative, lipsa actelor de identitate şi de proprietate pentru case sau terenurile ocupate reprezintă o problemă importantă a comunităţii.
CITIŢI ŞI:
Povestea romilor ursari din Geoagiu Povestea romilor ursari din Bălţeşti