Miercuri, 13 iunie 2012, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr.27 din 2012 privind unele măsuri în domeniul cultural.
Sintagma "unele măsuri" e un eufemism prin raportare la adevărul crud al realităţii. Ceva în genul cuvântului "coit" folosit de academicieni pentru a desemna actul căruia poporul îi zice altfel de-a dreptul. În fapt, e vorba, nu de unele, ci de o măsură: Trecerea Institutului Cultural Român sub autoritatea Senatului.
Constituţia nu lasă loc pentru nici o şmecherie: Ordonanţa de urgenţă e un instrument pus la îndemâna Guvernului pentru a face faţă "unor situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată".
Luând în serios campania dusă de cuplul Victor Ponta - Crin Antonescu împotriva ordonanţelor de urgenţă promovate de guvernul PDL, am fost tare curios să desluşesc urgenţa care a stat la temelia Ordonanţei de urgenţă nr. 27 din 13 iunie 2012, privind unele măsuri în domeniul cultural.
Tipărită în Monitorul oficial din 14 iunie 2012, motivarea urgenţei e un motiv în plus să compătimim această publicaţie pentru obligaţia de a publica tot ce se scurge din inteligenţa la nivel înalt: "luând în considerare faptul că neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va duce, pe de o parte, la prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state (...). Potrivit motivării, dacă Horia Roman Patapievici nu e dat jos de urgenţă de la conducerea ICR, românii de peste hotare îşi vor pierde sentimentul apartenenţei la naţiunea română, culcându-se seara români şi trezindu-se dimineaţa malgaşi.
Vineri seara Crin Antonescu a dat un autointerviu la televiziunea de stat USL Antena 3.
Cine i-a văzut faţa desfigurată când vorbea despre care au cutezat să nu-l ridice în slăvi a înţeles care e adevăratul motiv al adoptării unei ordonanţe de urgenţă în cazul ICR.
Teama ca nu cumva Crin Antonescu să moară sufocat în voma urii sale.
