Duminică, 21 decembrie 2014, Traian Băsescu pleacă de la Cotroceni, după 10 ani de mandat neîntrerupt, performanță unică în perioada postdecembristă și printre puținele din Istoria modernă a României.

Nu știu cum e să pleci din postul de președinte după 10 ani e activitate.

Nu știu, de fapt, cum e să pleci dintr-un post de Putere după atîta vreme.

În cei 45 de ani de presă, am fost doar redactor șef adjunct.

Cei cîțiva ani de șefie la revista Teatrul nu-i pun. E de la sine înțeles că a fi redactor șef la un lunar dedicat teatrului românesc însemna la vremea respectivă mai puțină putere decît a curierei de la Scînteia.

Despre ce simte Traian Băsescu n-aș putea să mă pronunț, așadar.

Dar despre ce simt eu, ziarist, care am scris în acești zece ani lungi perioade de timp zi de zi (între 2005 și 2009 și între 2011 și 2014), dar și simplu cetățean al acestei țări.

Dacă aș fi în locul lui Traian Băsescu probabil că nu mi-ar veni să cred că nu voi mai fi președinte.

Un sentiment asemănător îl am și eu, ca ziarist și cetățean:

Nu-mi vine să cred că la Cotroceni va fi altcineva decît Traian Băsescu.

Starea mea de spirit, împărtășită, cred, de mulți cetățeni ai țării e dată de un fapt incontestabil:

Prezența lui Traian Băsescu în fruntea țării a devenit pentru imensa majoritate a românilor o realitate echivalentă celei întruchipate de  rotirea Pămîntului în jurul Soarelui.

Altfel, spus, după zece ani de mandat neîntrerupt, Traian Băsescu a intrat în realitatea noastră cotidiană la nivel de rutină.

Nu ca președinte în general, ci ca un anume fel de președinte.

Una dintre cauze stă în cei zece ani de mandat neîntrerupt.

Ion Iliescu a fost zece ani președinte. Numai că a fost zece ani în două mandate diferite, iar în cel de-al doilea – 2000- 2004 – a practicat o președinție de protocol – călătorii în străinătate, mici plăceri de bărbat în apusul virilității, depuneri de coroane și trimiteri de mesaje la zilele de naștere. Cine studiază al doilea mandat al lui Ion Iliescu are impresia unei vacanțe de lux date de Popor pentru anii anteriori de șefie postceaușistă și, de ce nu? pentru deceniile de activitate ca lider comunist.

Emil Constantinescu a avut un mandat de 4 ani.

Cum însă în partea a doua a mandatului s-a declarat înfrînt de Sistem, practic a fost președintele României doar doi ani.

Traian Băsescu a fost președinte două mandate la rînd.

O altă cauză a amprentei puse de Traian Băsescu asupra vieții noastre cotidiene din ultimii zece ani stă în perioada net diferită de cea a predecesorilor.

Ion Iliescu a fost președinte și între 1990-1992. Vremurile erau atît de tulburi încît personalitatea sa nu a ieșit prea tare în evidență. Față de Ion Iliescu și față de Emil Constantinescu, Traian Băsescu a fost președinte într-o perioadă relativ stabilă. România era deja membră NATO. Din 2007 a devenit membră UE. Sub presiunea americanilor, statul de drept s-a întărit pînă la posibilitatea de a merge singur pe picioarele sale. Spre deosebire de Ion Iliescu și de Emil Constantinescu, Traian Băsescu a lăsat o puternică impresie de personalitate care e deasupra vremilor și nu sub vremi. Dacă aș risca o comparație între Traian Băsescu și cei doi, aș trimite la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Gheorghiu Dej. Dej a fost teoretic șeful României din 1948 pînă în 1965. Numai că practic a fost șeful României doar între 1960-1965. Pînă în 1960, șeful României locuia la Moscova. Nicolae Ceaușescu a beneficiat de un timp istoric aparte. România își câștigase independența față de Moscova. Șeful statului nu trebuia să joace pe sîrmă. Astfel că, spre deosebire de Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu rămîne în istoria României creator de Epocă. O epocă supusă controverselor, dar, totuși, o Epocă.

O altă cauză și cea mai importantă – de fapt – a Epocii Traian Băsescu stă în stilul de președinte asumat de Traian Băsescu.

Un președinte atît de implicat în viața României, prin vorbe și fapte, că ai impresia unui mandat de jumătate de secol.

Luni seara, spre finele votului din Parlament, Mihai Rădulescu m-a invitat la Jurnalul de ştiri de pe TVR 2, pe care-l moderează şi-l redactează.

După ce-am terminat de zis ceva despre şansele Guvernului Ponta 4 (spre deosebire de mulţi jurnalişti uitaţi în logica electorală, deşi scrutinul prezidenţial e deja Istorie, eu cred că acest Guvern va rezista mult timp), în aşteptarea maşinii care să mă întoarcă acasă, m-am uitat la continuarea Jurnalului.

Departamentul Știri al Tvr a avut inspiraţia de a consacra mai multe ediţii de Jurnale rememorării celor 10 ani de mandat ale lui Traian Băsescu, socotind, ca şi mine, că un deceniu de conducere a ţării, indiferent de judecăţile de valoare, e o realitate ieşită din comun, care merită atenţia presei.

Spre deosebire de televiziunile de ştiri, în materie de publicistică Televiziunea română evită trăncăneala cu mai multe persoane nimerite întîmplător în studio, ca şi moderatorul, de altfel, uimit şi el nu numai că e în direct, dar şi că e jurnalist, poreclită talkshow, pentru a se consacra imaginilor, specificul de esenţă al televiziunii ca gazetărie.

Graţie acestei opţiuni, luni seara, urmărind Jurnalul lui Mihai Rădulescu, am avut încîntarea de a retrăi cîteva secvenţe celebre din nu mai puţin celebra perioadă de Preşedinţie a lui Traian Băsescu.

Printre comentariile făcute de cititori la textul meu de pe cristoiublog.ro, intitulat Putem vorbi deja de o epocă Băsescu?, apărut duminică 14 decembrie 2014, am remarcat şi reluat în Evenimentul zilei această apreciere a preşedintelui pe cale de a pleca, aparţinînd celui care semnează Mihai Georgescu:

„Dar cel mai important este personajul, el, omul-preşedinte. Eu personal recunosc ca tipul este el însuşi o istorie. A fost şi este viu, are viaţă în el, este cel cu care, cred, treci prin război cu braţele goale, dar te simţi apărat şi în siguranţă. Multora nu le-a plăcut. Aproape că devenise o modă sa fii contra lui.”

Secvențele reluate de Tvr, adăugate altora, pe care mi le-am amintit brusc, după celebra formulă proustiană a Madeleinei, m-au convins de adevărul din postarea cititorului meu:

„Dar cel mai important este personajul, el, omul-preşedinte.”

Omul Traian Băsescu și-a pus pecetea asupra celor 10 ani de mandat.

Traian Băsescu a venit în fruntea țării după doi președinți care au cultivat hieratismul de Înaltă Funcție. Și Emil Constantinescu și Ion Iliescu au împrumutat de la Monarhi  păstrarea într-un soi de Olimp, chiar dacă dîmbovițean. Mai mult la Ion Iliescu în al doilea mandat și mai puțin la Emil Constantinescu, noi, muritorii ne întrebam deseori ce face și ce crede acolo, suit în vîrful Dealului Cotroceni, ca Zeus presupus dincolo de norii care ascundeau Olimpul. Și din cînd în cînd, veneau să ne spună, transfigurați de fericirea de a fi văzut Înalta Strălucire, demnitari, consilieri, ziariști, ce crede Mărețul Padișah despre o chestiune controversată, asupra cărui muritor, dar mai ales asupra cărei muritoare, a poposit o clipă Ochiul Lui.

Traian Băsescu a șocat chiar din primele zile, coborînd Președinția din Olimpul Europei de Est în realitatea de fiecare zi a românilor.

În acord cu o vremurile contemporane, el a introdus în România Ștăbismului țeapăn, solemn, formula, practicată de toți marii lideri ai lumii – de la Obama la Putin – Și președintele e om. Prin urmare, timp de 10 ani, l-am avut lîngă noi, vecin de stradă, vecin de raft la cumpărături, vecin de bodegă, vecin de loc în tramvai, pe președintele României.

Am știut aproape în fiecare clipă ce face și ce crede Președintele României, pe cine iubește (chiar și ca persoană fizică) și pe cine urăște, cui ar vrea să-i dea o sărutare și cui ar vrea să-i dea un cap în gură.

Acest stil de a fi președinte s-a impus deja ca model în conștiința românilor.

Bag seamă că noul președinte ține morțiș să se întoarcă la Președintele olimpian, ba chiar la Președintele-Tablou.

Despre ce face și ce crede el aflăm prin intermediari, de la inși unsuroși, care ne susură la ureche, o dată cu mirosul gurii lor, ce a mai zis Klaus Iohannis despre șefia de la PNL, pe cine preferă el,  cine vor fi consilierii. Toate aceste lucruri ar putea să le spună Klaus Iohanis. Cel puțin eu, obișnuit cu stilul Traian Băsescu, mă aștept la un președinte viu, despre care să pot spune Este! și nu la un Președinte-Tablou, pe care au Înalta Fericire de a-l vedea, ca la Luvru Mona Lisa, doar cei care au plătit bilet de intrare și au reușit să găsească loc lîngă el.

După nici o lună de Președinte-Tablou, o să vedeți ce dor o să ne fie de un Președinte-Om.

Altfel spus, de un președinte ca Traian Băsescu!