Scriam undeva că sînt la al şaptelea scrutin prezidenţial ca jurnalist în postdecembrism. Pe cele din comunism nu le pun, deoarece – oricît ar părea de ciudat – România lui Nicolae Ceauşescu era Republică parlamentară. Şeful Statului nu era ales de Popor, ci de Marea Adunare Naţională. Cel de-al şaptelea scrutin a trecut. Pot scrie acum că mă aflu în faţa celui de-al șaptelea preşedinte ales, la cel de-al patrulea nou ales și la cel de-al treilea preşedinte care nu e de la PSD. De fapt, mult mai important pentru atmosfera din aceste zile rămîne amănuntul că mă aflu la cel de-al treilea preşedinte care nu e din PSD.

Această notă de esenţă explică halucinanta repetare a atmosferei din 1996 şi 2004, cînd Emil Constantinescu şi respectiv Traian Băsescu i-au învins pe candidaţii PSD:

1) Ca şi-n 1996 și 2004, între cele  două tururi presa anti-PSD s-a isterizat pînă la culmi de Ebola pentru victoria candidatului anti-PSD. Urmărind presa online, aveam impresia că ziua de 16 noiembrie, printre altele și ziua mea de naștere, urma să despice viitorul României și al Lumii în două. Dacă învingea Victor Ponta, venea Apocalipsa. Dacă învingea Klaus Iohannis, venea Ziua Învierii din morți direct în Rai. În 2004, îmi amintesc, cei de la Evenimentul zilei, sub conducerea lui Cornel Nistorescu, supărat că Adrian Năstase îl înţărcase de la contractele de publicitate, îngenuncheau în fiecare zi pe prima pagină şi se rugau ca să învingă Traian Băsescu.

Traian Băsescu a învins.

După victorie, credincioşii de la Evenimentul zilei şi-au primit porţia zdravănă de funcții și de parale. Traian Ungureanu a ajuns europarlamentar. Acum, cînd Traian Băsescu nu mai are prin sertare nici măcar o funcție de portar, Traian Ungureanu îl înjură. Cu aceeași salivă cu care îl ungea pe post de mirt. Mircea Mihăieş şi Horia Patapievici au pus mîna pe paralele I.C.R. L-au invitat şi pe Vladimir Tismăneanu să-i ajute ca să cheltuiască cu amîndouă mîinile.

Şi-n cazul lui Klaus Iohannis, mulți jurnalişti s-au isterizat pe baricadele presei transformate, prin sfidarea normelor profesionale, în baricade electorale.

Ca şi în cazul lui Traian Băsescu, toţi dau acum roată, ca muştele la grămăjoara de ştiţi dvs ce, în jurul lui Klaus Iohannis, reamintindu-i ce-au făcut ei pentru el. Fiecare se zbate să-i atragă atenția Noului Stăpîn asupra sa. Rareș Bogdan de la Realitatea lui Cozmin Gușă și-a postat pe Internet poze care-l surprind – chiuie el – alături de Noul Președinte al României!

Celor care au contribuit li se adaugă convertiţii. Jurnaliştii care l-au făcut zdrenţe pe Klaus Iohannis cînd era un candidat fără şanse se grăbesc acum să-i intre în graţii.

Cei de la Antena 3, de exemplu, Bogdan Chiriac, Mircea Badea, Mihai Gâdea îl laudă acum la rece, preludiul laudei la cald.

Aşa s-a întîmplat şi cu Emil Constantinescu.

După victoria din 1996, toţi cei care-l călcaseră în picioare timp de patru ani – din 1992 pînă-n 1996 - s-au grăbit să-l cînte. Camarila lui Ion Iliescu a devenit rapid Camarila lui Emil Constantinescu. Avionul prezidențial se îndoia de fundurile celor care-l însoțiseră pe Ion Iliescu în voiajele sale pe planetă.

În 2014 lucrurile sînt niţel mai complicate. Se concurează acum pentru a deveni Camarila lui Iohannis două camarile: a lui Victor Ponta şi a lui Traian Băsescu.

Va rezista insul lui Klaus Iohannis la atîta miere pusă cu limbile devenite polonice?!

E o întrebare la care e greu de dat un răspuns, pentru că îți trebuie  un scepticism de Profet al Deșertăciunii umane ca să nu tresari gîdilat pînă-n străfundurile insului de articole precum cel apărut în Adevărul fostului PSD-ist Cristian Burci:

”Un profesor de limba germană, de la Universitatea din Oradea, a tradus întregul nume al preşedintelui ales al României, Klaus Werner Iohannis. „Neamţul” de la Sibiu pare să aibă un nume predestinat pentru noua funcţie care i-a fost încredinţată de popor:

"Victoria poporului apărată prin harul lui Dumnezeu”.

Omul de  cultură Stelian Tănase, printre altele director al TVR, scrie pe blogul său:

"Alegerea lui Klaus Iohannis echivalează cu o a doua șansă - după decembrie 1989 când revoluția a stirnit entuziasm pretutindeni - pentru ca România să fie privită altfel. Să ajungă în rândul lumii, așa cum a fost sub mâna altui neamț, regele Carol I.”

Marele noroc al limbiștilor e că Șefii au neveste sau amante. De la Elena Cuza la Elena Ceaușescu, tovarășele de viață ale Conducătorilor au fost luate în vizor de laudaci din credința că ele au un cuvînt de spus pe lîngă consorți. Biata Carmen Iohannis era pînă mai ieri o simplă profesoară de provincie. De cum a devenit bărbatu-său ceva în țara asta, Carmen Iohannis a devenit și ea o sinteză unică între Ileana Cosînzeana și Marta Bibescu. Modistele din presă jură că distinsa are geniu la țoale. Daciana Sârbu, nevasta Învinsului, în schimb, e criticată că nu știe să se îmbrace. Guristele din presă o laudă pe Carmen Iohannis că știe să cînte mai ceva decît Madona, iar pedichiuristele, că are unghiile mai frumoase decît ale Mariei Magdalena.

Iată ce scrie însă în Adevărul lui Cristian Burci un bărbat, Peter  Demeny, despre consoarta Învingătorului:

”Modestă şi totuşi radiantă, frumoasă prin inteligenţă (… ). O femeie modernă, dar fără agresivitatea tipică feminiştilor înfocate. O femeie despre care îţi place să te gîndeşti că ea va fi prima doamnă a ţării tale. (…)  Doamna Iohannis însă poate deveni o apariţie, o personalitate a normalităţii care nu s-a întîlnit de mult în Capitala ţării, a femeii care nu e obiect, nu e fabrică de copii, nu e ataşul soţului său la apariţiile sociale, ci partenerul lui  de viață.”

Dacă mă gîndesc la cît de înjurat e Învinsul, mai că-mi vine să-l laud pe Victor Ponta! Așa, de dragul minimului echilibru, cerut de bunul simț.

2) Ca şi-n momentele anterioare, un eveniment tipic democraţiei a devenit pretext de leșinături lirice.

În ianuarie 1990, cînd conduceam Expres, am organizat un concurs de angajare la ziar pentru debutanţi.

Toţi cei care făcuseră coadă de un kilometru pe toată strada  Matei Millo - deoarece sediul redacţiei era la Palatul Universul – trebuiau să-mi aducă, drept probă de examen, un text. Toate textele prezentate plesneau de clişeele despre evenimentele din decembrie 1989: martirii, miei, Crăciunul românesc, Dictatorul Ceauşescu scris cu literă mică.

Nici unul nu cuteza să exprime o îndoială față de cele văzute, să pună o întrebare, să aibă o suspiciune.

Căderea asta în lirism am întîlnit-o şi-n 1996 şi-n 2004.

Și-n 1996 și-n 2004,  un moment banal pentru o democrație consolidată – victoria electorală a unuia dintre cei doi candidați - a fost umflat pînă la proporțiile unui eveniment de răscruce în Istoria noastră de la Decebal încoace: Miracol,  Început de Epocă, Început de Eră, Sfîrșit de Epocă ( neagră, desigur), Sfîrșit de Eră (tristă, desigur).

Fenomenul îl întîlnesc și acum, în 2014.

În locul analizei reci,  care caută să explice și să avertizeze, care ia în calcul şi implicarea Serviciilor noastre secrete, simple filiale ale CIA în România,  au apărut și înflorit  cîntecele, odele, poemele, baladele, epopeile, haiku-urile despre Miracolul din 16 noiembrie 2014, datorat,  desigur, Sfîntului Andrei Neamț al Poporului Român, Prea Iubitul Klaus Iohannis.

Toată lumea vorbește despre însușirile ieșite din comun ale lui Klaus Iohannis, descoperite, desigur, numai și numai pentru c-a ajuns Președinte. Dacă n-ajungea, i se descopereau lui Victor Ponta însușirile lui Klaus Iohannis.

Eu însă îmi permit să descopăr o slăbiciune:

Klaus Iohannis are deja un fund prea mic pentru cîte limbi se înghesuie să-l lingă!