Pentru România prima etapă a Crizei imigranților, poreclită a refugiațior din motive de dramatism propagandistic occidental, s-a încheiat astfel:

1. Deși președintele țării a declarat în chip solemn și mai ales oficial că România va accepta doar un număr de 1785 de persoane drept cotă impusă de UE, ea a sfîrșit rapid prin a accepta numărul impus de UE: 4837.

2. La Consiliul extraordinar al JAI, România a fost pusă în minoritate la votul privind cotele obligatorii. Ea s-a numărat printre cele patru țări care au votat împotrivă alături de Cehia, Slovacia şi Ungaria. Pe drept cuvînt situarea României într-o grupare împinsă într-o minoritate cruntă la o reuniune a unui organism al UE (numărul de țări membre ale UE e nu mai puțin de 28 de state) a fost considerată în Europa și în țară, drept un moment penibil pentru țara noastră. Asta pe de-o parte, deoarece România nu și-a propus asta, numărîndu-se printre țările care merg de regulă cu majoritatea, pe de alta, pentru că ea a nimerit din întîmplare în acest grup, în nici un moment Bucureștiul neangajînd negocieri cu vreuna dintre aceste țări.

Ambele situații reprezintă un eșec usturător pentru România. Mulți susțin că e un eșec usturător în primul rînd pentru Klaus Iohannis.

Am serioase îndoieli că e așa.

Și din următorele motive:

1. Cifra de 1785 a fost asumată și de Victor Ponta. Dacă premierul ar fi dat curs poziției belicoase față de Victor Orban, l-ar fi corectat, dacă nu chiar l-ar fi contrazis pe președinte. Fie susținînd că nu putem emite o cifră atît de precisă, fie chiar polemizînd cu poziția impusă României de Klaus Iohannis. Indiscutabil, reprezentanții României în această afacere – Gabriel Oprea și Bogdan Aurescu – nu mai ascultă de un premier umbră. Asta nu înseamnă însă că public, Victor Ponta nu putea deschide gura pentru a exprima o altă poziție.

2. Gabriel Oprea a mers la JAI ca membru al Guvernului, și nu ca membru al familiei Iohannis. Victor Ponta a precizat recent că înainte de cea de-a doua ședință – cea în care România s-a trezit izolată – vicepremierul a stat de vorbă și cu el. Bogdan Aurescu e ministru de Externe al Guvernului Ponta. Poziția penibilă a României la ultima ședință JAI și-a avut una dintre cauze și în incredibila pasivitate a ministerului de Externe în această chestiune. Deși Bogdan Aurescu s-a manifestat, alături de țuțăreala lui Victor Ponta în gîlceava cu Victor Orban, ca un adversar al cotelor obligatorii, diplomația românescă n-a mișcat un deget pentru a-și coordona poziția cu alte state.

De ce a ieșit România ca dracu din această provocare altfel banală a realităților internaționale?

Cei care au comentat critic poziția României au scos în evidență contrastul dintre fixismul nostru și ceea ce pentru orice om normal era evident. Și anume că pînă la urmă România va accepta nu numai cota, dar și supracota.

M-am numărat printre cei care au susținut, pe cristoiublog.ro și Evenimentul zilei, că România va ceda pînă la urmă și va ceda rapid în chestiunea refugiaților.

Scriam în Evenimentul zilei de joi, 10 septembrie 2015, după anunțul făcut de Jean Claude Juncker în Parlamentul european despre cota atribuită Romîniei:

„Nu cred că România își va putea permite să facă nazuri. Și nu numai pentru că Marile Puteri protectoare ne vor obliga să acceptăm cota, dar și pentru că atît Klaus Iohannis, cît și Victor Ponta, prin absența unei poziții clare față de chestiunea imigranților, n-au pregătit opinia publică pentru o atitudine fermă a României. Din acest punct de vedere, declarațiile de la Cotroceni și de la Palatul Victoria de respingere a cotei sînt pe deplin iresponsabile. Dacă nu cedăm, se va porni împotriva noastră o campanie mediatică europeană de n-o să ne vedem. România nu e Ungaria sau Polonia, ca să-și permită a fi rebela Uniunii Europene într-un moment în care Marile Puteri, incapabile să gestioneze Criza, sînt în stare să ne impună refugiați cu tancurile.”

Argumentului că problema refugiaților a devenit o problemă de viața și de moarte pentru Marile Puteri europene și, prin urmare, dacă nu cedează, România va fi supusă unor presiuni extraordinare, trebuie să-i adaug acum un altul, ținînd de politica noastră postdecembristă. În NATO, în UE, România a jucat pînă acum rolul de lacheu al Marilor Puteri. Cel puțin public, România nu și-a permis să fie demnă. Să reamintim în acest sens amestecul ofensator în bătăliile interne ale țării ale fostului ambasador al Olandei, un agent provocator huligan, intervențiile de Putere Tutelară ale ambasadei SUA în chestiuni care țin strict de viața noastră internă. Diplomații marilor Puteri își permit la București să-și pună nevestele să ne arunce oala de noapte în cap, fără ca vreun Ștab din fruntea țării să se încrunte măcar. România n-a dovedit, ca Polonia sau, mai nou, ca Ungaria, vocația copilului rebel în Lagărul capitalist. În aceste condiții, ridicarea cozii peste noapte era catastrofală.

E greu de crezut că un vizitiu poate deveni peste noapte demn ca un pilot de Boieng.

Comentatorii au căutat să explice eșecul României pe plan extern prin lipsa informațiilor privind manevrele celorlalte țări din UE în chestiunea refugiaților. SIE, ministerul de Externe erau obligate, prin statut, să-i informeze pe președinte și pe premier cu informați despre:

1. Voința Marilor Puteri europene de a merge pînă la capăt cu impunerea cotelor obligatorii, trecînd peste democratismul presupus al UE.

2. Cedarea de către Polonia, care a lăsat în ofsaid România, Ungaria, Cehia, Slovacia.

S-a sugerat, cînd nu s-a zis, că Decidenții – Klaus Iohannis și Victor Ponta – au dus o politică de bîlbîială evidentă în cazul cotelor, pentru că n-au avut informațiile de genul celor de mai sus.

Nu știu dacă SIE, ministerul de Externe, chiar SRI au oferit președintelui și premierului informațiile corecte pentru deciziile înțelepte.

Știu însă sigur că nu era nevoie nici de SIE, nici de SRI, nici de CIA, pentru ca președintele să-și dea seama că România n-are nici o șansă să refuze cotele obligatorii.

Dacă așa stau lucrurile, cum se explică așa-zisa noastră fermitate pînă după a doua Reuniune JAI?

Răspunsul îl dau cîteva fapte, trecute cu vederea de cei care au radiografiat momentul:

Klaus Iohannis s-a pronunțat asupra cotelor obligatorii abia în 7 septembrie 2015. Așa cum notam pe cristoiublog.ro de vineri 4 septembrie 2015, la reuniunea anuală cu Diplomații români de joi, 3 septembrie 2015 „era de așteptat ca ambasadorii să afle de la Președintele României care e poziția țării față de Planul privind repartizarea unei cote obligatorii de imigranți tuturor țărilor membre ale Uniunii Europene, inclusiv României.

O chestiune asupra căreia lideri europeni s-au pronunțat deja mulți dintre ei ridicîndu-se împotriva acestei măsuri impuse de Germania, noul Reich al continentului.

Acceptă România orice cotă i se repartizează?

Dacă da, ce reclamă România de la Uniunea Europeană pentru ca primirea imigranților repartizați să nu se transforme într-un dezastru nu numai social-economic, dar și din punctul de vedere al imaginii noastre peste hotare, dacă luăm în calcul că imigranții, așa cum se vede din comportamentul lor de pînă acum, vor veni cu pretenții exagerate în ce privește condiția lor în România.

Deși problema imigranților e marea, crucială problemă a politicii externe a României, ea fost expediată în cîteva rînduri de către Klaus Iohannis, și acelea lovite de un înfricoșător limbaj de lemn, nemaintîlnit în comunicarea noastră publică de la Ana Pauker încoace:

«O altă provocare majoră la nivel european va continua să o reprezinte, fără îndoială, migrația. Mă refer aici atît la punerea în practică a măsurilor convenite în materie de relocare a solicitanţilor de protecţie internaţională sau a eforturilor de combatere a traficului ilegal de persoane, cît și la identificarea şi implementarea unor soluţii durabile de dialog şi cooperare cu statele terţe, care să conducă la eliminarea cauzelor profunde ale acestui fenomen.»”

Așadar, joi, 3 septembrie 2015, la reuniunea care cerea mai mult decît altele poziția României, Klaus Iohannis evită să dea ambasadorilor noștri lămuriri privind chestiunea cotei de refugiați.

Sîmbătă, 5 septembrie 2015, tot pe cristoiublog.ro mai că nu strigam încă din titlu:

„Nimeni nu mișcă un deget în cazul Refugiaților pe care-i va primi România. Klaus Iohannis tace, iar Victor Ponta se hlizește”.

Luni, 7 septembrie 2015, observam că președintele și-a aranjat o deplasare duminică după-amiaza la Mioveni pentru a se pronunța în legătură cu reținerea lui Sorin Oprescu – gest de mare sacrificiu dacă ne gîndim că pentru Klaus Iohannis weekendul e sfînt –, dar că n-a catadicsit să sufle o cratimă măcar despre refugiați.

Am reamintim semnalele mele, nu pentru a mă făli cu daruri de profet, ci pentru a sublinia un adevăr:

Dacă eu un simplu jurnalist, fără consilieri plătiți pe rupte de la Buget, fără armata Serviciilor (SRI are o Divizie de Surse deschise, în stare să semnaleze și ce scrie o pisică pe blogul stăpînei!), mi-am dat seama că România se va confrunta cu presiuni uriașe pentru acceptarea cotei de refugiați, cum să credem că președintele nu știa acest adevăr?

Un alt fapt care ne răspunde la întrebarea Cum se explică poziția României în chestiunea refugiaților?:

Rapiditatea  cu care țara noastră a cedat.

Practic, a doua zi după ședința Extraordinară a JAI, Klaus Iohannis a ținut un Statement în care a anunțat că România acceptă cota obligatorie.

Luînd seamă la aceste fapte, credem că așa-zisa poziție a României a fost una exclusivă consumului intern.

Altfel spus, de la începutul Crizei, Klaus Iohannis a fost de acord cu principiul cotelor obligatorii și cu numărul atribuit țării noastre. Se alesese drept tactică tăcerea, arma folosită de Marele Mut de la venirea la Cotroceni.

Klaus Iohannis a ieșit însă luni, 7 septembrie 2015, înainte de discursul lui Jean Claude Juncker și a susținut aceeași teză și după discurs din motive strict interne.

Pipăirea opiniei publice de către sondaje secrete i-au semnalat că românii sînt împotriva primirii refugiaților.

Una dintre cauzele acestei stări de spirit o reprezintă campania ieșită din comun dusă de Traian Băsescu. Oricît ar părea de ciudat Traian Băsescu are în ochii românilor – inclusiv a românilor care-l detestă – imaginea unui tip care știe o sumedenie de lucruri de pe vremea mandatului de președinte. Din această cauză, românii dau crezare opiniilor lui Traian Băsescu în chestiuni care țin de Klaus Iohannis. Pe drept cuvînt, ei acordă lui Traian Băsescu mai mare credit în chestiuni care țin de președinție decît debutantului Klaus Iohannis.

Confruntat cu Fenomenul Traian Băsescu, mai precis cu Cruciada dusă de Traian Băsescu, Klaus Iohannis a fost sfătuit să joace teatrul ieftin al independenței rebele de tip Nicolae Ceaușescu. Pentru a fi și mai impresionant a apelat la cifra de 1785. Laudele înălțate imediat de limbile deja unse cu miere din presă s-au concentrat pe teza Neamțului precis și ferm. Precizarea aberantă, comică pentru unii, a avut menirea de a impune imaginea unui neamț văzut de români.

Poate că președintele ar fi rămas mai departe tăcut în chestiunea refugiaților dacă n-ar fi intervenit și originea sa de neamț. În România s-a făcut mare caz de influența Germaniei în criza Refugiaților. Pe fondul unor suspiciuni că ar fi omul Germaniei, Klaus Iohannis a jucat comedia rebelului față de Germania.

A pierdut Klaus Iohannis?

Nu cred.

Sau, mă rog, nu sînt sigur.

Oricum în viața politică a țării Klaus Iohannis nu contează mai mult decît un neg pe spinarea Cleopatrei.

Sînt însă sigur că a pierdut România.