M-au dezgustat – şi am scris despre asta – exerciţiul de tîrîre în genunchi al preşedinţilor şi premierilor României democrate la picioarele atotputernicilor occidentali de după 1990, aşa cum liderii comunişti din 1950 se ploconeau în faţa ştabilor sovietici, iar boierii moldo-valahi, la papucii  grăjdarului de la Istanbul.
Sunt însă un om lucid.
Şi în această ipostază, păstrîndu-mi verticalitatea de mîndrie naţională, n-am cum  să nu ţin cont că România e o ţară săracă, lipsită de putere în Europa de azi, dependentă de capriciile celor mari.
Sub acest semn, am rămas uluit văzînd răspunsurile celor două marionete ale  puciştilor – Victor Ponta şi Crin Antonescu – la reacţiile stîrnite în Europa Occidentală şi în America de asaltul batalioanelor politruce asupra statului de drept din România de azi.
De la mineriada din 13-15 iunie 1990, n-am mai întîlnit o imagine atît de proastă a României în străinătate.
Şi cînd spun asta, nu mă refer la declaraţiile făcute la nivel guvernamental, ci la articolele apărute în presă.
Loviturii de stat din România i-au fost consacrate comentarii în The New York Times, Washington Post, Le Monde, Le Figaro, Frankfurter Allgemeine Zeitung,  Der Spiegel, Die Presse, ca să dau doar cîteva exemple din multitudinea de gazete prestigioase din Vest.
În SUA, un editorial din The New York Times sau din Washington Post  care mustră  Casa Albă  pentru o anume decizie, provoacă insomnii preşedintelui american.
Editorialele din cele două publicaţii americane, din cele două publicaţii portdrapel ale presei scrise din Franţa (Le Monde şi Le Figaro),  din marile cotidiane germane şi austriece sunt citite şi crezute de politicienii, parlamentarii, investitorii, membrii establishment -ului din ţările respective, dar şi din întreaga lume.
Despre România,  ţară aflată pe undeva pe Glob, ei nu ştiu mare lucru şi, mai ales, nu sînt capabili să-i dibuie nuanţele.
E ca şi cum în presa de la noi ar apărea un articol despre lovitura de stat din Tanzania.
Cine are timp şi cunoaştere ca să desluşească nuanţele, dacă ele vor fi fost?
Fireşte, mulţi se vor întreba de ce şocul e asemănător celui produs de venirea minerilor în 14 iunie 1990.
La vremea respectivă, România era raportată la o ţară civilizată.
Şoca imaginea unei hoarde înarmate cu bîte şi topoare făcînd legea pe străzile unei capitale europene.
România lui 2012 e membră UE şi membră NATO.
Cancelariile occidentale şi ziarele occidentale judecă România cu standardele societăţilor democratice din Vest.
Din acest punct de vedere, succesiunea de acte ilegale şi anticonstituţionale din zilele de 3-6 iulie 2012, acte comise de chiar Guvernul României, a şocat lumea occidentală.
Dacă România ar fi fost Kazahstanul sau Coasta de Fildeş şocul n-ar fi fost atît de mare.
De la ţara noastră Occidentul se aşteaptă la comportamente identice cu cele din Uniunea Europeană.
Cum reacţionează cele două marionete ale puciştilor, Victor Ponta şi Crin Antonescu?
Premierul Victor Ponta, fără a sesiza că a ajuns un paria al lumii occidentale, spune, cu tipica-i iresponsabilitate veselă, că articolul din Le Monde a fost scris de un ins plătit pentru aşa ceva.
Crin Antonescu, preşedinte interimar al României şi preşedinte plin al lui Dan Voiculescu, declară de la Cotroceni:
„România se află sub un asalt de dezinformare, într-o situaţie extrem de dificilă în care a fost adusă de iresponsabilitatea unor oameni disperaţi că îşi pierd scaunul şi puterea. Ceea ce aceşti oameni au făcut în presa internaţională, în mediile politice internaţionale, e un lucru pe care nu l-aş putea califica altfel din punct de vedere moral decît crimă împotriva acestei ţări”.
Las la o parte că poate fi şi o iresponsabilitate a celor care vor să pună mîna pe scaun şi putere, ca de exemplu, Crin Antonescu.
Reacţia preşedintelui interimar nu e însă nouă.
În 1995, la cinci ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990, Ion Iliescu scria în volumul Momente de istorie, apărut la Editura Enciclopedică:
„Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie au fost prezentate în mod distorsionat, oferind dureros – o imagine nedreaptă, inexactă şi calomnioasă, despre România.
Revăd relatările posturilor de radio străine din acea perioadă şi nu pot să nu constat, cu tristeţe, cît ne-au costat, atunci, nu atît evenimentele în sine, cît încercările opoziţiei româneşti de a le exagera, de a le deforma, de a le exploata politic, chiar şi cu riscul afectării profunde a intereselor fundamentale ale ţării”.
În România comunistă, tovarăşul Ion Iliescu se inspira din învăţăturile Tătucului Iosif Vissarionovici Stalin.
În România democrată, domnul Crin Antonescu se inspiră din învăţăturile Tătucului Ion Iliescu.