Mă întreb, uneori, dacă noaptea îi mai apasă pe cei care au ajuns sus. Nu zgomotul mulțimii, nu lumina reflectoarelor, ci liniștea. Liniștea grea dintr-o vilă de protocol, când îți scoți de pe umăr ghiozdanul de 1400 de euro și-l lași, obosit, pe fotoliul de piele. Atunci, în clipa aceea, înainte de a-ți turna paharul de single malt și de a da instrucțiuni pentru a doua zi — îți amintești de cineva?

De oamenii care nu mai au casă, care dorm cu paltonul peste datorii? De bătrânii care împart o roșie pe zile, ca pe o vină? De cei care și-au pierdut serviciul, liniștea, demnitatea? Își amintește, Bolojan, de femeia aceea care și-a luat viața pentru că nu mai putea plăti chiria?

Sau de bărbatul care a murit cu rețeta în buzunar, privind vitrina farmaciei ca pe o barieră între viață și moarte? Sigur că nu. În clipa aceea se afundă în fotoliu și se gândește că totul e în regulă. Că a muncit, că merită. Că restul lumii e leneșă, needucată, nepregătită pentru viața adevărată.

Așa se justifică fiecare om fără suflet: cu meritul. Afară, în oraș, lumina albastră a televizoarelor pâlpâie în ferestrele celor care încă mai cred în știri. Pe trotuar, un bătrân se oprește lângă o vitrină și se uită lung la un coș cu fructe. În interior, un om de stat se gândește la strategii, la echilibru bugetar, la imagine.

Nici unul nu-l mai vede pe celălalt, pe muritorul de foame, pe copiii care adorm flămânzi… Mizantropia nu e ură de oameni. E doar durerea de a vedea cum specia asta, obosită de conștiință, a înlocuit rușinea cu confortul. Cum puterea a devenit o formă de narcoză.