Abuzul unor familii asupra propriilor copii este greu de imaginat : bătuți, schingiuiți, înfometați, exploatați sexual sau transformați în robi chiar de către cei care le-au dat viață, cei pe care îi strigă „mama” și „tata”. Zilnic, 43 de sufl ete, în mare parte minori trec prin astfel de tratamente. Datele ofi ciale arată că, în 2017, au fost înregistrate 15.386 cazuri de abuzuri, iar până la fi nalul lunii septembrie 2018 au fost 11.654 de astfel de cazuri, conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului. Mulți dintre acești copii abuzați de familie ajung în centrele de plasament, vechile orfelinate. Aici, încearcă să își revină din dramele prin care au trecut, dar nu știu că urmează alte chinuri inumane. Despre ororile, umilințele și rugăciunile pentru a supraviețui încă o zi în centrul de plasament, au povestit, pentru EVZ, câțiva tineri care au reușit să evadeze din acest infern.
Drama lui Marian P., acum în vârstă de 25 de ani a început dinainte de a se naște, când tatăl său a aflat că va avea un băiețel și nu o fetiță cum își dorea. Când a fost adus pe lume, mama acestuia s-a îmbolnăvit psihic și fizic. Iar de atunci s-a pensionat pe caz de boală. „Aveam 5 ani când mama și-a dat seama că nu mai are posibilitatea de a mă crește, așa că a fost nevoită să mă dea într-un orfelinat. Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă ar fi fost ieri...”, își începe Marian povestea cu lacrimi în ochi. „Plângeam după mama până rămâneam fără aer. Îngrijitoarea de acolo îmi spunea că s-a dus până la piață și se va întoarce, doar să tac, să mă liniștesc... Am așteptat-o câteva zile cu ochii țintiți pe un geam, dar ea nu mai venea. Ziua trecea atunci, pentru mine, ca un an pentru alții. Și când venea seara îmi dădeam seama că a mai trecut o zi și ea nu a venit. Intram într-o stare de disperare, de singurătate și de durere sufletească greu de explicat. Atunci mi-am dat seama și că sunt prizonier în acel loc...”.
Bătaia era folosită drept somnifer
Marian, atunci un pitic care nu știa nici să se lege la șireturi, ajuns în centrul de plasament din Capitală după atâtea tragedii apărute în familia lui, a făcut în pat. „Îmi amintesc că acela a fost momentul când am luat prima mea bătaie în centrul de plasament, pentru simplul fapt că am făcut pipi în pat. Mă rog, după aceea am început să mă obișnuiesc cu acest lucru. În fiecare seară, înainte de somn, eram aliniați, iar educatoarea avea o scândură de la patul suprapus și ne luam câte zece scânduri la palmă, numărate cu sadism. Motivul? Pur și simplu, pentru a dormi mai bine, zicea ea. Dacă începeam sa plângem, când ne dădea la palme, începea să ne lovească peste tot pentru a nu mai scoate niciun sunet...”, rememorează cu glas tremurat Marian, pe al cărui chip s-au format șanțuri brăzdate de lacrimi.
Adevărata armată e într-un „orfelinat”
În perioada Sărbătorilor de iarnă, copiii învățau poezii, colinde și cântecele, pentru toți cei care îi vizitau și le aduceau daruri precum dulciuri, hăinuțe, jucării. După cele câteva ore de amuzament și gesturi călduroase oferite de niște străini inimoși micilor abandonați de părinți, venea „sărbătoarea” educatoarelor, care confiscau tot ce primeau micuții și le ascundeau în „beci” – realitatea era că plecau cu sarsanalele burdușite acasă și luau orice, chiar și ce nu aveau nevoie, doar să fie.
Dar, într-adevăr, o mică parte le primeau la gustare, că nu aveau unde să ducă zecile de kile de mere și cutiile pline cu eugenii care ar fi expirat curând. Nimeni nu îndrăznea să le întrebe de ce fac asta sau să le tragă la răspundere. Doar de le surprindeai cu coada ochiului când îndesau în plase și luau bătaie iar.
„Aveam un program foarte strict. Ziua începea cu micul dejun, iar după aceea urma porția de televizor. Dacă mișcam, făceam gălăgie sau li se năzărea educatoarelor că am fi făcut ceva, eram puși în genunchi, cu fața la perete și mâinile sus, până la prânz. Așteptam prânzul căci aveam voie să dormim și aia reprezenta pentru noi toți un fel de evadare. După-amiază, din când în când, ne scoteau afară, prin parc. Mai era și masa de seară, iar după tradiționala bătaie, în sfârșit, aveam voie să dormim! Când veneau zilele de baie, miercuri și duminică, eram aliniați toți – atât fete cât și băieți - și eram udați cu furtunul și săpuniți. Dacă făceai ceva greșit în viziunea acestor monștri, erai pur și simplu opărit”, mai povestește Marian, ca și cum ar descrie un film de groază.
Aveau femeile acelea vreun resentiment, vreo remușcare? Realizau că sunt torționarii unor copii cât o lingură și că lacrimile de pe obrajii lor sunt de durere și suferință, nu dintr-o prefăcătorie similară cu statutul lor și gesturile de hoție de după fiecare serbare? Bărbatul de acum își îndreaptă privirea înspre tavan și parcă scormonește prin gânduri, să găsească măcar un moment în care ar fi putut surprinde o urmă de regret în ochii așaziselor educatoare. „Nimic”.
„Turnătorii” din sistem
Viața tinerilor abandonați e una extrem de fragilă. Au nevoie să își exprime permanent emoțiile, sentimentele, să își refuleze furia acumulată de-a lungul timpului, unii dintr ei devenind cu mare ușurință depresivi sau anxioși. În această categorie se încadrează și Marian. „Am avut foarte multe căderi. Chiar dacă mergeam la psihologii Direcției Generale, nu am putut avea încredere în ei, deoarece după ce terminai sesiunea aceștia sunau la cămin și spuneau cum ne plângeam că ni se luau dulciurile sau că ne luam bătaie. Iar când ajungeai la cămin, educatoarele erau pregătite să te bată pentru că leai pârât. Bineînțeles, după astfel de momente, nu te mai trimiteau pentru ceva vreme la psiholog. Așa am început să țin totul pentru mine”, ne spune acesta.
La școală, „copiii sistemului” erau batjocoriți pentru simplul fapt că erau din cămin. „Toți aveam o imagine ca fiind hoți, nespălați și multe altele...”, adaugă Marian.
Pâine cu mucegai prăjită la lumânare
După câțiva ani de la momentul în care mama lui Marian l-a lăsat în centrul de plasament, aceasta a început să-și facă apariția pentru a nu-și pierde drepturile părintești. Astfel a putut să-și cunoască și tatăl vitreg. „Nu a fost o revedere spectaculoasă, căci el avea probleme cu băutura, iar mama avea patima jocurilor de noroc. El muncea pe șantier și locuia împreună cu mama într-o baracă veche, ca să nu facă naveta în provincie. Când se îmbăta și se certa cu mama - din tot felul de motive - ne dădea afară din baracă, indiferent de ora. Am avut nopți în care am dormit în gară. De fapt, ajunsesem să știu Gara de Nord ca-n palmă. Îmi părea mai blând tratamentul din cămin și, să fiu sincer, abia așteptam să mă reîntorc acolo”, continuă să mărturisească Marian.
Cerșea pentru a ajunge „acasă”
De foarte multe ori s-a întâmplat să îl ia mama pe Marian, iar patul lui să fie un petec de asfalt de pe străzile din București, pentru că banii erau de mult cheltuiți „la aparate”. Era nevoit dimineața să cerșească pentru a-și lua bilet de tren pentru a ajunge în provincie la casa celei care i-a dat viață. „Când ajungeam la ea acasă îmi era groază, pentru că nu aveam curent, nu aveam mâncare... La un moment dat aveam pâine cu mucegai și o prăjeam la lumânare doar pentru a nu mai simți gustul acela”, povestește tânărul.
Pe la vârsta de 11-12 ani, începuse să nu mai vrea ca mama lui să îl ia din centrul de plasament, pentru că știa ce urmează de fiecare dată. „În vacanțele de vară, de obicei, educatoarele sunau părinții ca să vină să ne ia acasă. Chiar dacă la un moment dat am încercat să le spun ce mi se întâmpla, nu mă ascultau pentru că voiau să scape de noi și sa fie cât mai puțini copii în cămin”.
Un nou început
Marian a „evadat” de la centrul de plasamanet în urmă cu vreo patru ani, și nu s-a oprit după ce a ieșit pe poarta instituției, ci a trecut și granița. A plecat din România și s-a așezat în Franța. A plecat cu „doar 800 de lei în buzunar și cu trei valize în care aveam toată casa mea. Am plecat într-o altă țară unde am lucrat 12 ore pe zi, timp de șase zile pe săptămână, stând numai în picioare. A fost greu la început, dar știam că vreau să fac ceva cu viața mea. Chiar dacă mi-a fost greu să mă adaptez în societate și să mă disciplinez pe mine însămi, să nu mai fiu atât de impulsiv, am reușit. În momentul de față sunt manager la un magazin din centrul Parisului. Aș vrea să le spun celor care vin din acest mediu că dacă se vrea, se poate. Trebuie să muncești dacă vrei să ai. Nu trebuie să lași pe ziua de mâine când poți face o schimbare azi. Astea sunt lucrurile pe care mi le spun și eu tot timpul”, își încheie povestea de viață Marian.
Rebelul roșcat a jucat în Hackerville
Ion, după ce a împlinit 18 ani, a părăsit centrul de plasament pentru a pleca în Germania. Are părul lung și se poartă ca orice adolescent rebel. Cu alura asta i-a fermecat pe cei care au făcut castingul la Hackerville, serial în care apare în cinci episoade. „Pur și simplu m-am dus la casting. Apar în cinci dintre cele șase episoade ale primului sezon”, povestește acesta. Are rolul lui Mache Dobre. Un alt film în care joacă e Washington, al lui Gabriel Achim. Cântă la pian, trombon și set, dar și vocal.
Copiii, la un loc cu nebunii
O altă poveste absolut cutremurătoare au trăit-o și frații Ion (foto) și Valentin Ghintan în odioasele „case de copii”. Cei doi tineri au 18 și 24 de ani. Cel mare a avut norocul, de la 10 ani, să dobândească un tutore. O femeie singură care a decis să își dedice viața lui. Când vorbște despre ea, Valentin îi spune „mama”. Pe mama biologică a descoperit-o, adult fiind, drept prostituată pe marginea drumului, în Timișoara. Femeia s-ar fi bucurat când i-a spus cine e. Dar atât. „În mintea ei, ne-a făcut un bine că ne-a trimis la orfelinat. Mai are doi copii, pe care i-a ținut”, spune tânărul pentru EVZ. Tatăl e alcoolic și TBC-ist, trăiește într-un sat de lângă Filiași. Nu și-a iubit copiii și nu i-a ajutat niciodată pe aceștia, dar totuși a făcut ceva: a decis că fiului cel mare îi e mai bine să îndure bătăile la orfelinat, decât să fiu iubit de o mamă adoptivă – s-a împotrivit adopției. Acum, ocazional, îl sună și îi cere bani.
Umilință în fața oglinzii
„Mama ne-a luat pe noi doi și a fugit de tata, când eu aveam șase ani, iar fratele meu era bebeluș. Am ajuns în București, unde eu am fost pus să cerșesc. Așa ne-a găsit poliția și am ajuns la orfelinat. Fratele meu a fost dus la spital, fiind grav bolnav”, povestește Valentin (foto). Fără copii, femeia și-a văzut de ale ei. Nu i-a căutat niciodată. Valentin a trăit până în clasa a patra la un adăpost creștin. Despre viața de coșmar prin care au trecut în centrele de plasament, Valentin povestește pentru EvZ cum a reușit să supraviețuiască: „ne băteam între noi, mâncare aveam, ne duceau în excursii tematice, primeam jucării de la sponsori, dar dacă nu eram cuminți, primeam pedeapsă. Era un fel de pedeapsă pentru orice. De exemplu, să stăm în genunchi în fața oglinzii. Sau eram bătuți cu cureaua dacă nu făceam curățenie. În clasa a patra am scăpat, fiind preluat de tutorele meu. Nu am putut fi adoptat deoarece tata nu și-a dat acordul”.
Erau pălmuiți cinci din șapte zile
Până la 14 ani a stat în același așezământ cu fratele lui, apoi a fost mutat în altul, unde viața nu i-a fost deloc ușoară. „Mă băteau toți. De la pastor, la copii. Găseau ei ceva pentru care să merit să fiu bătut. Cei mari îi puneau pe copiii mici să mă lovească, pentru că știau că nu voi da în ei. Am ajuns aici în șlapi, cu un maiou murdar, împrumutat de la un îngrijitor, având ca singur bagaj ghiozdanul cu caiete și manuale. Asta pentru că am fost transferat fără preaviz. În prima zi m-au pus într-o cameră cu 13 copii. Unul nici nu avea loc în pat, dormea pe jos, pe o saltea. Am fugit pentru că nu mi-a plăcut, dar m-au prins și m-au adus înapoi”, povestește Ion. A rezistat aici patru ani. Fratele lui, Valentin, își amintește că în unele vizite făcute îl găsea pe Ion încălzindu-se cu uscătorul de păr, deoarece în dormitor era prea frig.
Definitorii pentru perioada respectivă rămân, însă, bătăile: „Cinci din șapte zile eram măcar pălmuit, dacă nu bătut. Îmi amintesc bătaia primită odată de la un îngrijitor: când s-a aruncat asupra mea m-a pus la pământ și acolo m-a bătut”. Ceea ce nu va uita însă e perioada în care a trebuit să se adapteze traiului la comun cu adulți cu probleme de dezvoltare și comportament.