Străinii cazaţi la Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă pentru refugiaţi al ONU din Timişoara, mulţi scăpaţi de războiul din Libia, privesc de peste gard la România ca la o ţară liniştită.

Copiii africani mai au un pic şi se agaţă de camera foto. Vor poze cu ei jucând fotbal. Unul aduce în prim plan o pisică albă, cu care se tot joacă. Altul, cu un aer ceva mai serios, cere să fie imortalizat într-o ipostază "furioasă". Se sprijină cu mâna mică de un burlan şi aruncă o privire încruntată. E posibil ca micul african să fi învăţat în ţara sa de origine că aşa, furios, trebuie să arate ca un bărbat adevărat. E unul dintre zecile de copii care au ajuns aici ca refugiaţi, alături de părinţi, din ţări ca Eritreea, Somalia, Etiopia, Irak sau Congo. Zone unde nimic nu e simplu, nici măcar când eşti copil.

Pe holurile Centrului de Tranzit în Regim de Urgenţă pentru Refugiaţi al ONU de la Timişoara miroase a mâncare şi e zgomot de la discuţii în arabă şi dialecte africane. Printre cei 170 de refugiaţi, câţi erau săptămâna trecută (în prezent 140, cifră în continuă schimbare, din cauza regimului de tranzit al centrului - "oaspeţii" sunt relocaţi după şase luni în altă parte) mulţi sunt eritreeni scăpaţi din Libia sub război. Acum o săptămână, Muammar Gaddafi nu era mort, doar dispărut. De asta, eritreenii sosiţi aici, după ce au locuit în Libia, nu ştiau ce să mai creadă.

Prinşi la mijloc

"Au fost cam 100 de refugiaţi veniţi din Libia în urma războiului civil. Mulţi sunt aici pentru că fuseseră închişi în condiţii grele. Sunt eritreeni, niciunul nu era acolo ca emigrant economic. Fugiseră în Libia de stagiul militar din ţara lor de origine, care e nelimitat", spune Camelia Niţu, reprezentantul de la Timişoara al Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al ONU (UNCHR).

În Libia, odată cu războiul, africanii s-au trezit la mijloc. În ştirile oficiale, oamenii lui Gaddafi anunţau că lupta lor e sprijinită de sub-saharieni. De aici, până la abuzuri şi torturi din partea libienilor a fost doar un pas. Libia nu mai era, de fapt, demult un loc de refugiu pentru eritreeni, spune Noora, o tânără din Eritreea, soţia unui inginer care a căutat la Tripoli scăpare de armata interminabilă din ţara de origine.

Vederi din Libia sub război

Acum vreo şapte ani, viaţa în Libia era liniştită, iar Tripoli, un oraş frumos, spune femeia. Dar Libia lui Gaddafi a trecut de la stadiul de "ţară grozavă" la cel de iad în doar câţiva ani. Noora a simţit că libienii trăiau mereu cu frica în suflet şi că tot regimul dictatorului era clădit pe o fundaţie găunoasă. "Gaddafi le-a luat ochii, le-a dat voie să ia credite mari de la bănci, a ieftinit mâncarea, dar nu erau liberi. Nu putea înţelege că oamenii nu pot trăi doar cu mâncare. Dar niciodată n-am auzit vreun libian să zică ceva despre Gaddafi. Odată am zis eu: «Gaddafi? Ce-i şi cu ăsta?». Şi au sărit toţi pe mine: «Să nu rosteşti niciodată numele ăsta»", îşi aminteşte Noora.

Dictatorul avea ochi peste tot. Te puteai trezi, spune femeia, că vorbeşti cu un vecin şi că erai turnat imediat la poliţie. Apoi a venit conflictul. Şi refugiaţii eritreeni nu aveau cum să mai fie în siguranţă în Libia. "Te uitai la ştirile date de televiziunea lui Gaddafi şi toată lumea spunea că nu e ca în Tunisia sau Egipt, că el rezistă. Dar soţul meu mi-a zis: «E clar, Libia nu va mai fi niciodată la fel».", povesteşte Noora.

Căi de scăpare

Un sentiment de disperare şi impresia că erau "oameni ai nimănui" s-a instalat în familia de refugiaţi. "Era război, chiar lângă casa mea, zi de zi. Auzeam focuri de armă. Şi la televizor ni se spunea: «E doar o sărbătoare, nu vă faceţi griji, Gaddafi câştigă lupta în Benghazi». Ce e trist e că nici măcar libienii nu înţelegeau ce se petrecea. Cum să trăieşti aşa?", se întreabă Noora.

Cât a mai stat printre libieni, până să treacă graniţa în tabăra de refugiaţi Shousha din Tunisia, a văzut partea ei de oameni răniţi. "Şi ştiu că ascundeau că sunt şi morţi, pentru că vedeam că erau ceremonii de înmormântare. Dar nimeni nu spunea nimănui nimic. La ştiri spuneau doar că sunt lupte izolate", povesteşte Noora. S-a dus, în disperare, la ambasada Italiei. "Dar fiecare ţară avea cetăţenii ei prinşi acolo de care trebuia să se ocupe. Şi am simţit că totul s-a dărâmat în jurul meu. Stăteam şi mă gândeam: «Bun, acuma ce să mai fac?». Totul era închis, aeroportul, absolut tot", îşi aminteşte Noora.

Apoi au anunţat la ştirile locale că "negrii îl ajută pe Gaddafi" pentru bani. O fi şi adevăr la mijloc, zice femeia. Cert e că mulţi eritreeni au început să dispară, fără prea multe explicaţii. Tunisia a deschis frontiera pentru refugiaţi, familia Noorei nu a pierdut timpul: "Am luat doar câteva acte şi am plecat, lăsând tot ce aveam. Lam minţit pe proprietar că mergem la doctor. Nu poţi să ai încredere în nimeni acolo". Acum i s-a aprobat plecarea din centrul de la Timişoara către Suedia. Visează că viaţa ei va fi, în sfârşit, liniştită. De asta Noora are un zâmbet larg pe faţă. Deşi, recunoaşte, nimic nu va mai fi la fel. "Trăiesc doar clipa, atât contează", spune şi pleacă să-şi caute, printre refugiaţi, soţul.

VIAŢA ÎN CENTRU

Priveliştea de peste gardul românesc

Uneori, viaţa în centru, cu atâtea popoare pe metru pătrat, poate fi enervantă, sugerează Noora. "Dar oamenii de aici ne ajută. Îmi vine câteodată să plâng, le zic: «Mai bine daţi-mi un cort, stau afară, decât aşa cu oamenii ăştia», spune Noora. Susţine totuşi că îi place România. A mai ieşit din curte, sunt ieşiri organizate, la teatru, la cinema. Românii au ajutat-o. "Au făcut-o, deşi sunt negresă. În Libia, nimeni nu ar face asta pentru mine", zice.

A auzit că în Suedia, ţara care o va "adopta", oamenii sunt şi mai prietenoşi. "Aşa că e de ajuns! Nu vreau bani, nu vreau decât respect pentru că sunt om", încheie femeia. 140 de refugiaţi sunt în prezent cazaţi la Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă al ONU, de la Timişoara.

ÎN COMUN

La centrul pentru refugiaţi e un amestec de limbi străine, tradiţii, religii şi poveşti dureroase de viaţă. Uneori, cea mai grea sarcină e păstrarea calmului între atâţia oameni diferiţi

Printre refugiaţi nu e loc doar de poveşti cu Gaddafi. Sunt drame adunate din atâtea locuri de pe glob, câte mâncăruri tradiţionale se gătesc la bucătăria comună. Un grup de bărbaţi din Sri Lanka are o poveste aparte. Haren e un jurnalist incomod în ţara sa de origine. Se aşază pe o bancă în curte şi spune că pe el l-a transformat în refugiat un documentar TV independent. "Noi avem un regim dictatorial. Acolo nu e libertate să vorbim, să facem ce vrem. Dar suntem realizatori de film. Câţiva jurnalişti şi programatori care, în urma unor evenimente recente, a trebuit să fugim din ţară", începe Haren să povestească.

Un documentar-problemă

În Sri Lanka, spune Haren, ţară roasă de războiul civil dintre mişcarea separatistă "Tigrii Tamil" şi guvernul de la Colombo - conflict început din anii '80 şi încheiat sângeros cu victoria autorităţilor abia în urmă cu doi ani - jurnalistul şi colegii săi duceau un adevărat război de gherilă ca să relateze atrocităţile comise. Pe scurt, documentarele lor arătau că "guvernul a ucis brutal mii de etnici Tamil", spune Haren.

"Eu nu sunt etnic Tamil. Dar problema e că guvernul reduce la tăcere pe oricine vorbeşte despre crimele astea brutale. Guvernul a ucis în jur de 50.000 de oameni. Sunt oameni răpiţi sau ucişi pentru că vorbesc. Şi tot ce am vrut a fost să dăm voce celor ucişi. Am aflat un caz al unui bărbat ucis brutal şi am făcut un documentar. Şi, pentru că a fost împotriva guvernului, au început să ne vâneze. Să ne caute peste tot, să ne ameninţe, să ne ia materialele. Aşa că a trebuit să ne ascundem", descrie Haren coşmarul din ţara sa.

Pe fugă

S-au ascuns luni întregi prin locuinţe ale prietenilor, schimbau adresele atât de des că şi uitau de unde au pornit. Vânătoarea nu a încetat o clipă, spune jurnalistul. Atunci a decis, alături de colegi, că e momentul să părăsească ţara. "Eram trei sau patru tipi care am reuşit să ieşim în Nepal, la un sediu ONU, unde am cerut ajutor. Suntem norocoşi că suntem aici încă în viaţă. Dar nu te poţi bucura pe deplin", zice bărbatul. E frământat de îngrijorare de când a ajuns în România, în urmă cu cinci luni.

Deşi a primit recent veşti bune - statul olandez a aprobat să se refugieze acolo - familia lui a rămas în Sri Lanka:"Familiile noastre sunt în pericol acasă. Mai ales nevasta mea. Nu poate sta într-un singur loc din cauza asta. E nevoită să-şi schimbe mereu casa şi numărul de telefon, ca să nu fie urmărită. Pentru că acum guvernul o vânează pe ea. Dacă nu m-au găsit pe mine, au trecut la pasul următor. Ca să se răzbune".

Un război de-o viaţă

"De acum 30 de ani, până în 2009, la noi n-a fost decât război civil. Simt că aici am fost eliberat de tot. E libertate totală. O să plec spre Olanda şi e o uşurare sen zaţională", speră Haren. O să înceapă o viaţă nouă. Vrea să-şi aducă acolo şi nevasta cu care - din cauză că trebuia să se facă mereu dispărut - n-a petrecut decât două săptămâni numărate de la nuntă. Haren are 27 de ani şi toată viaţa nu a ştiut decât cum e să trăiască pe fugă într-un loc pândit de violenţă.

"Toată viaţa nu am auzit şi văzut decât război şi crimă", spune. "Doar anul ăsta nu am văzut nimic, că eram aici. Am visat la viaţa liniştită, cum aveţi aici. Când am ajuns la voi, primul lucru pe care l-am remarcat e că nu e zgomot. Nu claxonează nimeni, nu auzi zgomot de arme", explică bărbatul.

Haren crede că viaţa lui din Olanda o să-i ofere şansa să documenteze mai departe ce se întâmplă la el în ţară. Poate că o va face singur de data asta - mulţi dintre colegii lui au renunţat, de frica celor ce s-ar putea întâmpla cu familiile lor rămase în Sri Lanka. Haren va scrie măcar un blog, asigură. Nu poate altfel. Spune că are o misiune: "Minoritatea Tamil încearcă să spună ceva, dar nimeni nu ascultă".

CUM SE MENŢINE

ORDINEA ÎNTRE ZECI DE POPOARE

"Există uneori tensiuni în a se accepta refugiaţii între ei"

Conducerea centrului pentru refugiaţi de la Timişoara trebuie să ţină cont de tradiţiile şi religia celor cazaţi. Pentru sărbătorile refugiaţilor, acestora li se permite acces la locaşuri de cult din oraş (cum este cazul musulmanilor sosiţi aici).

Pe lângă accesul la moschee sau facilitarea sărbătoririi altor ritualuri religioase, cei de la centru oferă asistenţă medicală, hrană, cursuri de informatică şi de engleză pentru copii. "Se oferă consiliere psihologică pentru copiii care au suferit traume psihice, iar cei de la Salvaţi Copiii au cursuri de engleză. Aici sunt cazuri speciale. Am întâlnit inclusiv copii care n-au văzut în viaţa lor electricitate până să ajungă aici", spune Camelia Niţu, de la UNCHR.

Un caz special, extrem de mediatizat, a fost găzduirea, timp de două luni, până la plecarea în SUA, a libiencei Iman Al- Obeidi, o femeie al cărui nume a făcut înconjurul mapamondului. În martie, aceas ta a intrat în fugă în hotelul Rixos din Tripoli, şi s-a plâns jurnaliştilor străini că a fost violată de soldaţii loiali lui Gaddafi. Cei de la centru sunt însă extrem rezervaţi în a da informaţii despre şederea libiencei aici.

Intervenţii

Uneori, lucrurile pot exploda la centru, sugerează subcomisarul Filimon Pintea, directorul adjunct. Lucrurile nu sunt tot timpul pe un făgaş al calmului, lasă să se înţeleagă poliţistul.

"Există o mare provocare, pentru că trebuie să gestionăm o comunitate extrem de largă formată din cetăţeni de pe tot mapamondul. Diversitatea constă în diferenţe de rasă, dar, mai ales, în cele religioase. Astea presupun un efort de a dezvolta spiritul de toleranţă în rândul persoanelor cazate. Trebuie să îi accepte pe toţi semenii lor, cu tradiţiile lor şi, în aceeaşi măsură, să îmbine şi regulile de ordine interioară de aici", explică Pintea. Cele mai multe probleme le-ar fi creat magrebienii.

Subcomisarul dezvoltă: "Există anumite discuţii şi uneori tensiuni în a se accepta între ei, în raporturile lor sociale stabilite aici. Nu e neapărat vorba de o religie sau alta, ci anumite diferenţe de cultură, de educaţie, care îi fac uneori să fie mai tensionaţi, mai nervoşi".

Adaugă că a intervenit în unele cazuri pentru a calma spiritele printre refugiaţi: "A trebuit să restabilim ordinea, să facem instructajul cu anumite persoane, încă o dată. În unele cazuri am eliminat chiar oameni din centru. Au fost persoane care au săvârşit abateri în mod repetat şi constituiau un risc pentru siguranţa celorlalţi. Pe aceştia i-am îndepărtat din centru".

Apoi, ar mai fi o problemă de buget. Austeritatea a lovit şi centrul pentru refugiaţi. Sau, după cum se exprimă Filimon Pintea, trebuie să se încadreze "în anumite constrângeri bugetare".