Un animal de companie ajută copilul să devină mult mai responsabil şi mai sociabil.
„Nu am fost niciodată de acord cu animalele crescute în casă şi plimbate în faţa blocului. Fiica mea, în vârstă de 8 ani, insista să îi cumpăr un căţeluş, dar mă prefăceam că nu o aud. Într-o zi, când am ajuns acasă, am găsit-o făcându-i baie unui căţel adus de pe stradă. Bineînţeles că nu am mai putut alunga ghemotocul de blană şi fiica mea mi-a promis că va avea grijă de el. Am rămas uimită de cât de responsabilă este, nu uită niciodată să îi dea mâncare sau să îl plimbe şi a reuşit să îl şi dreseze. Nu regret decizia de a-l păstra, cu toate că aş fi preferat un căţel mai mic şi de rasă“, povesteşte Ştefania, din Bucureşti. Temerile părinţilor Foarte mulţi adulţi asociază amintirile din copilărie cu un animal iubit şi nu există copil care să nu îşi dorească un căţeluş, o pisică sau un papagal. Problema constă în grija mamelor de a avea copii sănătoşi şi o casă curată.
„Temerile că un animal ar putea reprezenta o sursă de îmbolnăvire pentru cei ai casei, sau că este neigienic şi implică responsabilităţi în plus, îi determină pe părinţi să se opună dorinţei copilului de a avea un prieten necuvântător“, spune psihologul Paula Irimia. Animalul, o sursă de echilibru afectiv Un animal de companie ajută însă copilul să devină mult mai responsabil şi prietenos. Încercaţi să nu îi privaţi pe cei mici de bucuria de a creşte lângă un animăluţ pe care să-l iubească, afirmă specialiştii revistei americane „Reader’s Digest“. „Pentru copil, prezenţa unui animal de companie este o adevărată terapie. Căţelul sau pisica pot fi o sursă de echilibru afectiv. De la animale, cei mici învaţă lecţii de iubire necondiţionată, de sacrificiu şi să înţeleagă ciclurile vieţii, naşterea, bătrâneţea sau moartea“, afirmă Paula Irimia.
Vârsta optimă pentru a fi pregătiţi să aibă grijă de un animal este de 10-12 ani. Pentru copiii sub 2 ani sau cei care s-au născut când animalul era deja în casă, este recomandat să supravegheaţi comportamentul animalului. Câinii pot deveni geloşi pentru că nu mai au toată atenţia, pisicile sunt iritate de plânsetul copilului şi papagalul lăsat liber se va aşeza pe cel mic.
Cei mici vorbesc cu necuvântătoarele, le împărtăşesc secretele, li se plâng atunci când sunt certaţi şi se bucură cu ele atunci când sunt fericiţi. Când copiii au o relaţie strânsă cu animalul de companie şi văd în acesta un confident, sunt mai încrezători şi au siguranţa că cineva le este loial.
De asemenea, relaţiile pozitive cu animalele ajută la relaţiile de prietenie între cei mici, spun specialiştii Academiei Americane de Psihiatrie Infantilă. Poate înlocui activităţile sedentare Plimbatul prin parc cu căţelul, periatul pisicii, hrănirea peştilor sau discuţia cu micul peruş pot înlocui activităţi sedentare precum privitul la televizor sau jocurile pe calculator.
Dacă cel mic nu are grijă de animal, sfătuieşte-l cum trebuie să facă, spune-i că animăluţul suferă şi nu se va mai juca niciodată cu el. MOMENT DELICAT Când animalul moare În funcţie de vârsta copilului, îi poţi spune sau ascunde adevărul atunci când animalul moare. Când copilul este prea mic, îi puteţi spune că prietenul lui s-a dus să se plimbe singur, că s-a rătăcit, că este într-un loc mai bun, dar nu că a murit. Înlocuirea animalului pierdut cu un altul este o soluţie bună. „Când copilul este mai mare şi înţelege, îi poţi explica faptul că moartea este o lege a firii şi că tot ce este viu va muri într-o zi. Important este să i se vorbească despre pierderea suferită, chiar dacă e dureros“, sfătuieşte psihologul Irimia.
Recomandările noastre
