Actriţa japoneză a vorbit pentru EVZ despre dictatura cineaştilor.

Este prezentă la Veneţia pentru a promova "Norwegian Wood", ecranizarea romanului omonim de Haruki Murakami, în regia lui Anh Hung Tran, în care o interpretează pe Naoko, o tânără cu tendinţe sinucigaşe care se ridică la înălţimea frumuseţii ei. Însă actriţa idolatrizată de adolescenţii japonezi nu aduce a star.

Rinko Kikuchi poartă două brăţări din sfoară, una la mână, una la gleznă, şuviţele de păr mai nou blond au scăpat de ceva vreme de sub controlul fixativului, pistruii au câştigat lupta cu machiajul, rujul a pierit cu desăvârşire, iar rochia şi poşeta Chanel de abia se iţesc dintr-o pătură în care au învelit-o cei de la departamentul de PR, după ce a ieşit udă leoarcă de la ultimul interviu (a prins-o ploaia pe o terasă).

Nu dă mâna cu mine, respectând cutuma japoneză. Şi mai tradiţională este traducătoarea, care îmi spune de cel puţin trei ori în timpul interviului să nu mă uit la ea, ci la Rinko. E imposibil să n-o faci, căci actriţa gesticulează enorm, iar ochii îi fug în toate părţile.

Exces de receptivitate

Are multe de povestit despre dife renţele dintre Alejandro González Iñárritu, cel care i-a adus nominalizarea la Oscar pentru rolul din "Babel", şi Anh Hung Tran.

"Ambii sunt regizori foarte exigenţi. Aş spune că Tran pune mai multă distanţă între el şi actori, cere enorm de la ei. Pe mine una m-a făcut să simt pregnant izolarea şi solitudinea în timpul filmărilor, mi-a creat un mediu propice pentru aşa ceva, pentru că asta voia să extragă din mine odată ce eram Naoko. Tocmai de aceea mi s-a părut că mi-a înţeles foarte bine personalitatea", opinează actriţa.

"De exemplu, după o dublă mi-a făcut morală că am plâns cu jumătate de minut prea devreme. La următoarea, mi-a spus să plâng cu un minut în plus faţă de momentul când îmi dăduseră lacrimile iniţial. Şi tot aşa".

Îi cerea şi un control desăvârşit al muşchilor feţei. "Când plângi, gura ta se mişcă de obicei. Or, Tran îşi dorea un plan apropiat cu faţa mea în lacrimi şi cu buzele imobile", povesteşte actriţa, care şi mimează situaţia. "Iñárritu… păi, el e mexican şi îşi adoră actorii. Big love!", accentuează Kikuchi.

"Sunt genul de actriţă care îşi alege proiectele în funcţie de regizor şi care apoi îi ascultă cu religiozitate. Dacă Tran nu îmi spunea «Gata, du-te acasă, ai făcut treabă bună astăzi», pe platou rămâneam!", ţine să puncteze Kikuchi.

Anatomia unei pierderi

"Sunt un mare fan al lui Haruki Murakami şi adolescenţa mea a fost influenţată de «Norwegian Wood». Tristeţea şi melancolia mea de atunci m-au ajutat să intru în pielea lui Naoko", crede Kikuchi. La cei 29 de ani ai săi, Kikuchi e credibilă pe post de elevă de liceu de 18 ani, căci aceasta e vârsta lui Naoko la începutul filmului.

"Joc un personaj care e automat marginalizat de societatea anilor ’60, care se clatină din temelii. Naoko nu e pregătită pentru această schimbare. La începutul filmului, îşi pierde prietenul din copilărie, pe Kizuki (care se sinucide - n.r.) şi atunci pierde echilibrul dintre dragostea cerebrală şi cea carnală. Când ajunge la vârsta la care îşi dă seama că are nevoie de acest echilibru, însă nu-l mai poate regăsi, orice ar face. (...) Ce e tragic în privinţa ei e că resimte pierderea prietenului de parcă ar fi amputarea unui membru".

Rămâne puţin pe gânduri, apoi întreabă: "Când aţi văzut filmul, aţi observat acest sentiment al unei pierderi iremediabile care o macină de Naoko? Da? Înseamnă că mi-a ieşit rolul!".