Epistola lui Ghica, inginer școlit la Paris, țintește, în primele rânduri, un portret închinat patriotului Nicu Bălcescu, dar nu reușește, chiar și omițând parantezele-elastic, să nu navigheze cu toate pânzele amintirilor întinse la maximum (și) aproape de începuturile Revoluției de la 1848. Norocul nostru, aș spune, o oportunitate pe care, din păcate, n-am cunoscut-o la școală. Dar să dăm curs, mai bine, răvașului lui Ion Ghica: „Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului «Sfântu Sava», între curtea Petrescului și casa cu privor a egumenului grec al mănăstirii, și se sfârșea în unghiul bulevardului și a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului, și la stânga, casa Spahiului. Poarta școalei era la câțiva pași de ușa bisericei, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se așezau pe vine în șir, unul lângă altul, merari, simigii și bragagii cu tablalele și panerele lor”.

Un găligan nărăvit la poftele altora

Ați alunecat în istorie? Vă puteți închipui astfel Bucureștiul secolului XIX? Faceți un efort, Ion Ghica nu vă va dezamăgi! Ia, să vedem mai departe, să aflăm cum s-au cunoscut doi dintre cei mai importanți actori ai Revoluției de la 1848! „Un găligan de școlar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu, îl trântise la pământ și-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviță”. V-ați prins cine dintre ăștia doi era Bălcescu? Nu? Continuarea este, fără îndoială, savuroasă: „Goliatul, căruia toți îi spuneam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru (n.a. – Comitele Dimitrie Mavru, general de divizie în armata rusească, fiu al generalului Nicolae Mavru și al Profirei Moret de Blaremberg, născută Ghica) îi venea de hac, își petrecea timpul mai mult la poarta școalei, între plăcintari și salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână; grație puternicilor săi pumni, răspândise o așa groază printre băieți, încât mulți îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor camarazi”.

Cu unghiile și cu dinții

Vi-l imaginați, mă gândesc, pe acest Goliat în luptă cu un sfrijit încăpățânat și mândru. Să dăm curs, zic, scrisorii lui Ghica! „De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halvița; o apăra din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile. Fie din indignațiune, fie că puteam conta pe camarazii care veaneau din urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am aruncat în ajutorul celui slab și asuprit”. Ghica evită, elegant, detaliile încleștării, dar nu ezită să facă observații pe care, dacă viitorul nu i l-ar fi adus aproape pe micuțul războinic, probabil că nu le-ar mai fi făcut niciodată: „Cea dântâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-și adune după jos foile caietului său, zdrențuite și risipite în luptă, operație lungă și migăloasă, la care i-am dat și eu mână de ajutor. A doua zi când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, și-a scos șapca, arătându-mi cu mulțumire caietul, zicându-mi: «Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata, că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă»”.

În continuare, observațiile lui Ghica: „Foile rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea: «Petru Maior spune…»; «Fotino zice…» etc.”. De ce s-a arătat surprins Ion Ghica, viitorul prim-ministru (de cinci ori!) al României? Nedumerirea e risipită chiar de el: „Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională. D-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, în care vorbea despre asirieni și egipteni; nu ajunsese nici la greci, nici la romani”.

Ceaslovul și o lumânare de seu

Ion Ghica aruncă, apoi, un arc peste timp: „La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la dejurstfă în Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curții lângă gârlă, după ce am stat acolo până înnoptase, când am ieșit, ofițerul de pază, după ce închide ușa bine și bagă cheia în buzunar, îmi zice: «Vrei să te duc și la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toți de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că dau de belea»”. Iar neastâmpăratul Ghica a acceptat, cum de nu? „În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mijea mustața pe buze ședea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt așternut decât o manta soldățească ghemuită căpătâi și o lumânare de seu întrun sfeșnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte carei fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câțiva ani îndărăt îl scosesem din mâinile fiorosului Sotea”.

De aici înainte s-a sudat o lungă și trainică prietenie. „La liberarea lui din închisoare și din armată, el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des, a devenit un bun și prețios amic, cu care m-am înțeles întotdeauna la vorbă și la gânduri; eram împreună ziua și noaptea” – consemnează, ușor nostalgic, Ghica.

Serdăreasa Zinca trata de albeață la ochi

Viitorul președinte al Academiei Române nu ezită să creioneze, în epistola către poetul Vasile Alecsandri, un portret în tușe apăsate al viitorului revoluționar Nicolae: „Fiu mijlociu al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu, cocoană văduvă foarte stimată și cunoscută în toată țara pentru minunata doftorie cu care tămăduia albeața la ochi, Nicu Bălcescu, tânăr de o complesiune delicată, o fizionomie blândă și simpatică, intrat foarte de timpuriu în serviciul militar ca iunker, era arestat și dat în judecata unui consiliu de război ca culpabil de înaltă trădare”. Care erau capetele de acuzare ale Bălcescului? Ne devoalează tot Ghica: „Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică Filipescu, că făcuse cunoștință cu căpitanul Deïvos; ceva încă și mai mult: se știa că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, în orele de recreație, mai mulți sergenți și soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremurile lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan; ba chiar îi învăța să scrie și să citească”.

Tulburătoare mărturia lui Ion Ghica, mai ales când vorbește despre motivele arestării și întemnițării lui Bălcescu. Urmarea însă, din care am omis, recunosc, fraze importante consacrate omului Bălcescu, devine pe cât de misterioasă, pe atât de seducătoare: „Într-o noapte pân culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunei începea a se contopi în lumina dimineței și ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleșeanu, să ieșim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieșim la Mihai-Vodă, și d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnați trandafirii și un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinții Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă; și ne luăm câteșitrei pe drum înainte, pe subt Mitropolie, la viile din deal”. Magnifică imaginea celor trei artizani ai Revoluției de la 1848: toți trei, la braț, amețiți, probabil, de băutura orelor mici, declamând versuri de revoltă.

Jurământul de la fântână

Descrierea lui Ghica e senzațională: „Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuțiunei era acel de toate zilele și de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilită a țărei, așa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce și ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieței și al averei, la hotărârile celorlalți doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamentele «Frăției»”.

Despre „Frăție” și codurile ei secrete, în numărul viitor…

 

Te-ar putea interesa și: