Potrivit unui obicei despre care am mai scris – cel de a vedea ce și despre ce se mai studiază la Biblioteca Academiei – într-una din zile, întorcîndu-mă de la Dud (pomul, nu restaurantul!), de vreo două decenii locul pauzei mele de 11 dimineața, m-am oprit la rafturile pe care sunt puse cărțile și publicațiile înapoiate de cititori, așezate acolo pentru a fi luate cu un căruț zuruitor și duse înapoi, în mormîntul depozitelor, de unde au înviat pentru o zi sau cîteva, cît au avut nevoie de ele cercetătorii. Cine știe dacă unele despre ele vor mai învia vreodată?

Mi-a venit odată o carte cu filele netăiate, întrată în BAR prin 1945, semn că de peste o jumătate de secol n-o ceruse nimeni la sală.

Uitîndu-mă peste cărțile și revistele de pe raftul de tranzit, mi-a sărit în ochi colecția revistei Cinema pe anul 1988.

Cine a avut nevoie de colecție și mai ales de ce ?

N-am găsit răspunsul.

O publicație predată înseamnă că autorul comenzii în urma căreia a fost adusă la Sală a plecat.

Și cum Sala de lectură numărul unu a BAR găzduiește nu numai statornici, ca mine, dar și inși trecători, veniți aici pentru a studia ceva doar o zi sau cîteva ore, n-aveam cum să-l descopăr pe cel care avusese nevoie de colecția revistei Cinema pe 1988, ca să-l întreb la ce lucrează.

Am răsfoit colecția de pe raft.

Revista Cinema era singura publicație dedicată filmului în România lui Ceaușescu. Era condusă de unul dintre marii publiciști români – Ecaterina Oproiu – deopotrivă și o bună făcătoare de gazete. Revista era o autoritate în lumea filmului, dar și în lumea cititorilor, mulți dintre ei fără a fi cinefili, pur și simplu, consumatori de texte bine scrise. Deși revista era asaltată de actori, actrițe, regizori, scenariști, avizi de cultivarea prin fotografii și cronici, grație Ecaterinei Oproiu nu se făcea rabat de la calitate în promovarea celor care lucrau în filmul românesc.

La reviste, coperta e cea care vinde publicația. Revistele occidentale de mare tiraj – de la Time pînă la Der Spiegel – aveau și au un departament special pentru conceperea copertei, numit al copertiștilor. Ce și cine apare pe copertă, despre ce eveniment sau personalitate se scrie pe copertă, cum arată aceasta din punct de vedere grafic – sunt chestiuni atît de importante pentru succesul profesional și comercial al revistei încît ele se discută și se aprobă în colectivul lărgit al conducerii.

Cele 12 coperte ale celor douăsprezece numere ale revistei Cinema pe anul 1988, reproduse de noi în această ediție a cristoiublog.ro, par concepute dinadins pentru ca revista nu numai să nu se cumpere, dar mai mult să-i facă pe cei care o văd pe tarabă s-o ia la fugă fără să se mai uite înapoi. Titlurile spun totul:  

Omagiul fierbinte al întregului popor, Omagiul cineaștilor, Universul muncii, universul filmului, Filmul documentar, urmînd pas cu pas construcțiile socialismului, Vocația muncii, a talentului și a dăruirii.

Mari actori români apar pe aceste coperte în montaje amintind de afișele de propagandă și agitație din Republica Populară Română. De remarcat că, deși e vorba de actrițe, nici una nu e surprinsă nu dezbrăcată, Doamne ferește!, dar nici măcar în ipostaze menite a stîrni cît de cît interesul bărbaților. Evident, alt interes decît cel al muncii.

Explicația e simplă.

Morala socialistă nu îngăduia nici actrițelor să arate că sunt femei bine.

Revista Cinema făcea parte dintr-o Presă încheiată la toți nasturii.