Jale mare la Soci, acolo unde formatul Astana alcătuit din Rusia, Turcia și Iran a explodat în disensiuni și divergențe, fără nici o posibilitate ca statele membre să se pună de acord.

Toate cele trei state au trupe pe teren, iar perspectiva retragerii SUA e salutată la nivelul formatului Astana. Totuși, dacă erau nemulțumite de această prezență – cu observația că Turcia era preocupată doar de susținerea și antrenarea de către SUA a forțelor kurde – acum retragerea anunțată a accentuat divergențele între cei trei, a spulberat înțelegerea și a blocat marile compromisuri ale formatului. În fapt, nimeni nu a putut să facă vreun pas înainte.

Din contră, deși anunțată cu surle și trâmbițe, viitoarea operațiune militară de a elimina teroriștii din regiunea Idlib, nu a putut fi convenită. Din contră, marile disensiuni între Rusia, Iran și Turcia au explodat, în condițiile în care fiecare a încercat să tragă beneficii proprii din așteptata retragere americană.

Lăsat fără dușman, trio-ul de la Astana amenință să intre în epoca unor contradicții atât de acute și vehemente încât afirmațiile mieroase, diplomatice și destinate publicului nu mai pot ascunde rivalitățile, divergențele și chiar ciocnirile tot mai dese de pe teren. De altfel, întâlnirea vine într-un context foarte complex, în care trupele iraniene și ruse se confruntă direct pe teren, iar trupele turce sunt văduvite de interesele lor prin cooperarea ruso-kurdă în zona Idlib.

Nicio operațiune de asalt nu e acceptabilă pentru Ankara, în timp ce Rusia trimite Turcia la Al Assad pentru a putea crea o zonă tampon pe care și-o dorește de multă vreme iar Iranul a devenit un apărător pe față al kurzilor și opțiunilor acestora, spre nemulțumirea vădită a Ankarei. Iar perspectivele unei înțelegeri rămân doar la nivelul afirmațiilor convergente că retragerea americană e bună și că formatul Astana e avantajos pentru comunicare, schimb de idei și căutarea soluțiilor de pace în Siria.

 În partea de cooperare reală, lucrurile sunt mult mai complicate. Și nicio soluție nu se întrevede la orizont. Din contră. Adunarea Constituantă siriană nu e gata nici astăzi, deși era programată să aibă deja soluții, până la finalul anului trecut. Angajamentul privind revenirea refugiaților e blocată de lipsa zonei tampon turce – unde trebuiau amplasați refugiații, în varianta Ankarei – dar mai ales de menținerea la putere a lui Al Assad, președintele care i-a ucis, i-a alungat și epurat sectar pe suniți. Și e puțin probabil ca Rusia să renunțe la al Assad de dragul refugiaților.

Din contră, se anunță noi valori de refugiați în cazul unei acțiuni militare în Idlib, asupra rebelilor din fosta franciză al Qaeda, Frontul al Nusra, devenită Hay’et Tahrir al-Sham. Și Turcia nu a ezitat să sublinieze public această îngrijorare și perspectivă, când a blocat orice acțiune militară în zona pe care dorește să o controleze mai departe. La fel de problematică rămâne și problema reconstrucției și cea umanitară. Dacă anterior era vizată strict UE ca finanțator, eventual țările din Golf ca donatori pentru reconstrucție, totul contra stabilizarea situației în Siria, revenirea refugiaților și o Adunare Constituantă echilibrată și alegeri corecte organizate în Siria, astăzi în afara acestor componente – nerealizate de către Rusia – s-a adăugat presiunea implementării sancțiunilor SUA împotriva oricui face afaceri cu regimul Al Assad.

Ori reuniunea de la Varșovia, desfășurată concomitent cu summitul de la Astana, a subliniat o coeziune și front împotriva Iranului, dar izolând totodată Rusia și China, de unde lipsa unei perspective ca europenii să plătească pentru victoriile pe teren și pentru interesele ruse, iraniene și chiar turcești. Din contră, limbajul deja s-a schimbat mult, iar revenirea refugiaților, stabilirea lor din nou în Siria și reconstrucția e pusă, în discurs, de către Rusia și Vladimir Putin pe seama ONU, organismelor internaționale umanitare, UNCHR, o referire ce subliniază necesitatea revenirii în cadrul Consiliului de Securitate și necesitatea renegocierii cu SUA și Occidentul a oricărei soluții reale în Siria.

Gestul mai subliniază și dificultățile Moscovei de a menține nivelul cheltuielilor, darămite de a se angaja mai departe, la noi acțiuni costisitoare. Deja retragerea SUA de pe teren reclamă o prezență rusă suplimentară cu soldați. În final, concluzia reuniunii de la Soci e tot una detrimentală abordărilor triumfaliste ale Moscovei.

Pe măsură ce retragerea trupelor SUA de pe teren, din Siria, e mai problematică, cu atât cresc costurile, responsabilitățile și dificultățile Rusiei, care nu se rezumă doar la a suplini această retragere și rolul soldaților americani în Siria – despărțirea soldaților turci de cei kurzi, constituirea unui dușman comun al celor trei din formatul Astana, care să asigure coeziune, blamarea cuiva pentru imposibilitatea stabilizării și rezolvării păcii în Siria etc.

Mai mult, Rusia trebuie să se întrebuințeze serios pentru a ține Israelul și Iranul departe de un război în Siria și să evite escaladarea tensiunilor în Orientul Mijlociu, lăsând Iranul, trupele sale și milițiile sale libere să atace sau să lovească cu rachete Israelul. Lăsând Rusia fără dușmani, ba chiar cu toată responsabilitatea asupra sa, cu Siria în brațe, SUA i-a făcut cel mai mare rău – după o celebră butadă în oglindă a lui Gorbaciov la adresa Washingtonului, la căderea Zidului Berlinului și dizolvarea URSS. Iar retragerea trupelor nu e încă activă și produce efecte.

Când va avea loc, nu înseamnă că Washingtonul va fi mai puțin prezent sau mai puțin potent și influent. Sau că nu poate reveni oricând. Reuniunea de la Varșovia arată că există un mandat puternic, al unei coaliții coezive antiiraniene, dar care nu e mai puțin anti-rusă în Siria, mandat ce creează limitări majore acțiunilor și soluțiilor Moscovei pe teren.