CORESPONDENŢĂ DIN SREBRENICA. La o săptămână de la arestarea lui Ratko Mladici, în Bosnia Herţegovina, musulmanii şi sârbii resimt rănile războiului de acum 15 ani.

Printre mormintele de la Memorialul Genocidului din Srebrenica, Bosnia Herţegovina, locul celui mare masacru din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, vreo zece motociclişti musculoşi intră, hotărâţi.

Câteva femei musulmane – mame ai căror copii şi bărbaţi au fost ucişi în acel iulie 1995, când sârbii au executat peste 8.000 de bărbaţi şi băieţi din zonă, după un sistem de "epurare etnică" comandat de Ratko Mladici - tresar pe băncuţele de marmură unde stau. Motocicliştii trec fumând printre mormintele ordonate, marcate de pietre funerare albe, din marmură.

Pentru o clipă, ai senzaţia că urmează să ia pe cineva pe sus, atât de hotărâţi păşesc. Se opresc însă pe rând, în dreptul vreunui mormânt, ridică palmele spre cer şi murmură o rugăciune. Apoi ies din cimitir, urcă pe motociclete şi pleacă. Imaginea asta aici nu mai e de mult ciudată. A devenit deja un soi de obligaţie religioasă. Pentru musulmanii de aici, să viziteze locul care le aminteşte tragedia petrecută în urmă cu 16 ani e ceea ce ei numesc "pelerinajul nostru".

Acum o săptămână, Ratko Mladici, liderul armatei sârbe din timpul războiului din Bosnia a fost arestat în Serbia. Evenimentul a scos în faţă, din nou, hăul ce încă stă căscat între bosniacii musulmani şi sârbii de aici, chiar şi la 15 ani de la război. La Sarajevo, capitala Bosniei, oraş asediat timp de patru ani de trupele sârbeşti, sau aici, la Srebrenica-Potocari, locul celui mai mare genocid, musulmanii şi sârbii învaţă să trăiască din nou unii cu alţii. Deşi câteodată, când se lovesc de trecutul dureros, pare o misiune imposibilă.

SREBRENICA, SUB SEMNUL GENOCIDULUI

"Noi suntem în doliu aici!"

Undeva, în spatele cimitirului-memorial de la Srebrenica, un proprietar şi-a donat pământul ca să scrie mare, pe un banner alb: "Serbia – Agresiune – Genocid – Prin urmare: Republica Srpska" (teritoriul din Bosnia Herţegovina controlat de etnicii sârbi).

Prin faţa afişului, Hasan Hasanovici trece cu treabă. E un soi de ghid nedeclarat care plimbă străinii curioşi prin cimitirul victimelor de la Srebrenica. Hasan e un tip tânăr. Când armata sârbă a luat locuitorii de sex bărbătesc din zonă şi i-a executat, Hasan a fugit în pădure bântuit de un singur gând, simplu. "Mi-era foame. Dar mă gândeam că la ce bun să mai mănânc, oricum am să mor", spune. Undeva, în spatele lui, în locul de care fugea, se contura un dezastru. "Au omorât atunci taţii, fraţii multor oameni din zonă. E practic imposibil să treci pe stradă, în Srebrenica, şi să vezi o femeie care nu e văduvă sau ai cărei copii nu au fost ucişi atunci", spune băiatul.

Istoria recentă consemnează: armata sârbă a făcut atunci, în doar câteva zile, peste 8.000 de victime. Toate de sex bărbătesc. Femeile au fost separate. Unele după ce au fost violate în grup, sub privirile trupelor străine trimise să menţină ordinea. De asta, pe lângă sârbi, Hasan are, de exemplu, un dinte împotriva olandezilor. "Nu-mi plac deloc. Multe dintre crimele de atunci poate nu ar fi avut loc dacă comunitatea internaţională intervenea mai devreme", spune musulmanul.

"Ne umileşte asta!"

Lângă Hasan, Hadidza Mehmedovici, liderul Asociaţiei mamelor care şi-au pierdut copiii la Srebrnica, povesteşte, fără pauze, cum i-au murit bărbatul şi cei doi fii. Are un firesc al omului care şi-a urlat durerea de atâtea ori, încât parcă s-a mai făcut loc de un zâmbet oarecare. Într-o singură zi, pe 11 iulie 1995, Hadidza şi-a pierdut întreaga familie. Nu vrea să dea însă prea multe detalii. Spune, sec: "Mi-au omorât ambii fii. Unul dintre ei era minor. Pe soţul meu, la fel. Toată familia. Acum sunt singură".

S-a apucat să susţină cauza mamelor de la Srebrenica după ce, într-o zi, s-a produs în mintea ei un declic. De fapt, nu e ceva complicat. O face pentru că "oamenii trebuie să ştie ce s-a întâmplat aici". "Pentru că dacă lumea nu ştie adevărul adevărat, că la Srebrenica a fost genocid, vor spune toţi că de fapt bosniacii şi-au făcut rău cu mâna lor", crede musulmanca.

RECULEGERE. Hadidza Mehmedovici conduce Asociaţia mamelor care şi-au pierdut copiii în masacrul de acum aproape două decenii FOTO: VLAD STĂNESCU

Când a auzit de arestarea lui Mladici, Hadidza a luat foc. "Pentru că se face aşa mult zgomot spunându-se ce bine au făcut sârbii arestându-l pe Ratko Mladici, marele răufăcător. Dar l-au dat pe mâna celor de la Haga doar pe el, niciun alt vinovat nu a fost prins. Sunt şi alţii, dar ei iau puncte politice. Ne umileşte asta! Pentru că noi suntem în doliu aici! Încă îi mai căutăm pe cei dragi prin gropi comune, nu i-am găsit încă pe toţi să-i îngropăm şi vedem că, în lume, uneori o amendă rutieră este mai aspru pedepsită decât ce au păţit unii dintre responsabilii pentru genocid. Unii au fost chiar răsplătiţi cu onoruri în Serbia", spune Hadidza.

Se aşteaptă ca Mladici să beneficieze de un proces lung şi costisitor. Ai ei, cei ucişi, nu au avut "privilegiul" ăsta, sugerează femeia. "Aşa că eu fac asta ca să trimit un mesaj ca Srebrenica să nu se mai întâmple nicăieri în lume! Nu i-aş dori niciunei mame din lumea asta să caute printre rămăşiţe omeneşti după cei dragi", încheie Hadidza.

În aşteptarea unui taxi Aici, la Srebrenica, tensiunea încă nu s-a stins. O recunoaşte şi Hasan, chiar dacă zice că e loc pentru toată lumea în zecile de case de pariuri sportive care împânzesc orăşelul de munte, de zici că fotbalul e aici religia comună. "Vă daţi seama, că aici au fost cazuri în care, de exemplu, cavalerul de onoare de la nunţile unui musulman era sârb şi, în război, tot el a fost cel care i-a luat viaţa mirelui", spune Hasan.

E greu. Dincolo de apăsarea oribilă a anilor de război, sunt şicane absurde, de zi cu zi. Uneori, spune Hadidza, aşteaptă peste o jumătate de oră ca să ia un simplu taxi, de exemplu. "Sârbii ştiu că eu vorbesc deschis despre ce s-a întâmplat. Aşa că mă văd şi trec taximetriştii sârbi cu maşinile goale pe lângă mine", spune femeia.

LUMEA AFACERILOR ŞI GENOCIDUL

Suveniruri vândute de o mamă îndurerată

Pe şoseaua de lângă memorial, într-o viteză ameţitoare, trec patru maşini pline ochi de naţionalişti sârbi, cu steagul Serbiei fluturând. Strigă ceva de neînţeles în toată graba, si, deodata, de pe locul unde stau mamele care şi-au pierdut copiii, se simte un vaiet cum creste. Femeile se aruncă, aproape urlând, spre poartă. "Vedeţi cu ce trebuie să trăiască aici?", se aude cum le spune Hasan Hasanovici unor britanici veniţi în vizită. Masinile fac parte din portretul ultimelor zile. Naţionaliştii din Republica Srpska au organizat deja o serie de proteste de mică amploare în Bosnia, mâine au anunţat un altul la Srebrenica. Totul în semn de protest la arestarea lui Mladici, pe care îl consideră un erou. Musulmanul Ahmed Mustafici, ce tocmai trece agale printre mormintele de la Memorial, pare impasibil la toate astea. "Tre să latre şi câinele, ce să facă?", e ce poate spune. "Dar nu toţi sârbii sunt aşa", adaugă. E treaba comunităţii să aibă grijă să nu fie aşa, crede bărbatul. El, de exemplu, a găsit o cale de a face profit cot la cot cu sârbii. E clar, nu poţi compara afacerile cu politica, dă de înţeles. "Nu pot uita ce s-a întâmplat, până la urmă. Sârbii mi-au executat fratele şi tatăl. Pentru mine, locul ăsta, Srebrenica, înseamnă ceva. Aici am locuit, cât eram mic, până la război.Vin uneori aici cu familia, fac excursii ca să-mi amintesc. Dar n-are legătură cu afacerile. Doar n-o să închidem afacerile din cauza a ce s-a întâmplat!", exclamă Ahmed.

Prin business pare să fi găsit şi Fadila Efendici, una dintre mamele care şi-a pierdut şi copiii şi soţul la Srebrenica, ceva linişte. Aşa că a aplicat poate cea mai cinică metodă de a se simţi mai aproape ce cei dragi. A deschis un magazin de suveniruri lângă cimitirul unde sunt îngropaţi ai ei. Ca să nu se simtă singură, susţine femeia. "Aş înnebuni dacă aş mai sta singură acasă, cum am stat. E bine pentru mine aici, lângă ai mei. M-am gândit când am făcut afacerea asta să mai cunosc oameni. Să am oameni în viaţă", spune Fadila.

Susţine că nu o face pentru bani, că şi-aşa vizitatorii străini care vor să simtă ceva din urmările unui genocid nu cumpără decât cele mai ieftine produse. Aşa se simte ea mai uşurată, explică. Apoi, brusc, schimba subiectul. Arată spre tricourile cu "Srebrenica" scris pe piept şi spune că se cumpără ca pâinea caldă.

REVERSUL MEDALIEI

"De ce arestează numai sârbi?"

Prin centrul oraşului Srebrnica, pe unde naţionaliştii sârbi au anunţat deja că marţi se vor întâlni să protesteze, cât lumea stă pe la terase, Milenko Radivoievici, etnic sârb în vârstă de 81 de ani, aduce, dincolo de etnie şi religie, economia în ecuaţia rămasă după război. A fost "mare boss în industria lemnului" şi spune că azi oamenii de aici o duc foarte rău. "Numai aici, în oraş, erau vreo 17 fabrici, toate distruse în război. Acum situaţia economică şi politică e groaznică. În doi ani au schimbat trei guverne. Uneori fac schimb de delegaţi între ei, între partide, e incredibil. Iar Partidul Democrat Sârb are doar trei delegaţi acolo. Cum e posibil?", se întreabă Milenko. În zona Srebrenica, majoritari sunt sârbii acum. Înainte de război, potrivit cunoştinţelor lui Milenko, musulmanii dominau, însemnând 70% din populaţia de aici. Spune că el, personal, cu etniile nu a avut vreo problemă. "Bine, nu mai e ca înainte de război, asta e clar. Atunci eram vecini buni. Dar acum... Ce e ciudat e că au venit inclusiv sârbi din Serbia aici, la noi. Sârbi care însă ne urăsc. Au fost aduşi ca refugiaţi. Şi avem mari probleme cu ei. Aici sunt refugiaţi din 66 de municipalităţi. Cum să trăieşti aşa?", se plânge sârbul.

Despre Mladici nu vrea să vorbească. Preferă să spună că "cel responsabil trebuie să plătească", să spună că războiul dus de armata sârbă a fost "unul murdar", mult mai murdar decât ce a trăit el, când, la 15 ani a fost cu partizanii, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Are totuşi o dilemă, pe care o expune, aprins: "Da, l-au arestat, să plătească. Dar de ce nu ia şi dintre musulmani câţiva care au omorât? Că parcă arestează numai sârbii!".

SARAJEVO

Un intelectual musulman din Sarajevo s-a apărat de bombardamente prin cultură: profesorul universitar Hidajet Repovac nu a oprit, pe toată durata războiului, cursurile de la facultate

Soţii Aida şi Hidajet Repovac aşteaptă, cu entuziasm, finala Champions League, undeva la una dintre multele terase care împânzesc azi centrul vechi, reconstruit după bombardamente, al capitalei Bosniei Heţegovina, Sarajevo. Oraşul nu mai lasă decât prin poveştile locuitorilor să se vadă urmele că aici a avut loc un asediu ce a durat totuşi patru ani. Aida şi Hidajet Repovac nu au părăsit Sarajevo niciodată. Nici atunci când au început bombardamentele, în 1992, nici după, când păşeau printre ruine. Au stat printre bombele aruncate de artileria sârbă, aliniată pe toate crestele munţilor ce cuprind localitatea. Soţii Repovac au rezistat în iadul de la Sarajevo, prin cultură. "Am făcut rezistenţă culturală împotriva brabarismului", spune Hidajet Repovac.

Este profesor de sociologie la Universitatea din Sarajevo, iar în timpul războiului era decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Datorită lui, niciun curs de la facultate nu a fost deturnat de bombardamente, spune, mândru profesorul. Le-a ţinut pe toate, cu sfinţenie. Între timp, oamenii mureau la coadă la apă, la ajutoare. Detalii pe care cei doi nu vor să le dezvolte. Profesorul preferă să adauge o glumă: "În timpul războiului cursurile de la Sarajevo erau de msi buna calitate decât acum!".

Surpriza Profesorul Repovac nu a plecat din oraş pentru că e casa lui. Şi pentru că iubeşte enorm Sarajevo. Şi-a pus însă la adăpost copiii, trimiţându-i la Lyon, în Franţa, la rude. "Aşa că eram liniştit că ei sunt bine", spune Hidajet Repovac. Azi, printre clădirile reconstruite ale oraşului, cei doi soţi spun că e loc şi de sârbi, şi de musulmani. De fapt, ei nu au înţeles nici din prima clipă a bombardamentelor de unde au apărut diferenţele care au dus la genocid. "Pentru că nu ne-am aşteptat deloc, ne uitam cu prietenii sârbi la televizor, vedeam ce e în Croaţia şi ziceam că aici n-o să se întâmple. A fost o mare surpriză", spune Aida. Ceva totuşi parcă a anunţat inevitabilul: cu câteva zile înainte să se dezlănţuie artileria, colegii sârbi au plecat din oraş, au lăsat totul nemişcat pe birouri, prin sertare. De parcă – crede Aida – urmau "să se întoarcă rapid, victorioşi". Ei, musulmanii, au rămas in urma.

Zile "normale"

Cumva ciudat, nu a fost vorba de vreo clipă de ezitare. Când bombardamentele au început, Hidajet Repovac s-a îmbrăcat corespunzător şi s-a dus la cursuri, cum îi era obiceiul. De parcă ar fi fost o zi normală. Soţia, la fel – era analist financiar la o editură – s-a dus la birou. Au luat totuşi o decizie, extrem de lucidă statistic, în afara ritmului lor normal: au hotărât să meargă la muncă pe drumuri diferite. Astfel, dacă unul dintr ei cădea sub grenade, celălalt avea şanse să supravieţuiască.

"Am continuat să merg la facultate, să predau cursurile normale, unui grup mic de studenţi, din ce în ce mai mic, pentru că majoritatea băieţilor s-au dus în armată. Erau majoritatea fete. Dar erau minunaţi studenţii mei din timpul bombardamentelor", îşi aminteşte Hidajet Repovac.

Oaspeţi de seamă, la bombardament În afara cursurilor, cât oamenii din Sarajevo îşi adunau zilnic morţii căzuţi printre ruine şi cand el nu-şi făcea griji pentru ce urmau să mănânce, Hidajet Repovac lansa invitaţii către colegi universitari, din Croaţia, din Serbia, să ţină prelegeri la facultatea asediata. "Şi oamenii veneau, în ciuda situaţiei imposibile. Intrau în miezul oraşului printr-un tunel care trecea spre partea ocupată de armata bosniacă, sub aeroportul din oraş. Cine a avut curaj, a venit. A venit inclusiv Bernard-Henry Levi, de la Paris, a ţinut un curs aici", spune Hidajet Repovac.

De ce nu a fugit sau nu s-a ascuns şi a preferat să-şi ducă viaţa de parcă nimic nu se petrecea? Profesorul nu are o explicaţie concretă. Din acelaşi motiv pentru care s-au ţinut inclusiv concerte de muzică clasică printre ruine, la care s-a plâns mult, cât pentru o viaţă. Pe scurt, uneori, oamenii fac lucruri incredibile, pur şi simplu. "A trebuit să lăsăm războiul şi să ne comportăm ca şi cum viaţa mergea mai departe, ca să rezistăm", spune profesorul. A trebuit, atât. Fără prea multe explicaţii şi detalii sordide.

"Am plâns când l-au arestat pe Mladici" Acum, cei doi soţi găsesc loc să glumească, să mai râdă de momentele petrecute prin subsoluri, fara apa, curent electric. Urmăresc însă cu seriozitate ce se petrece lângă ei. Vestea cu arestarea lui Mladici, nu i-a încălzit pe soţii Radovac. Zic că nimic nu repară trecutul. "No satisfaction!", spune profesorul, adăugând că va fi vorba de o judecată a omului Mladici, nu a sistemului care a dus la crimele din Bosnia. "Când am auzit că l-au arestat pe Mladici, am plâns", spune şi Aida. "Pentru că s-a deschis o rană. Noi nici nu-l pomenim, nu merită atâta atenţie". Femeia povesteşte un detaliu care, crede ea, explică multe. "Înainte de a comanda toate ororile de la Srebrenica, Mladici i-a dăruit fiicei sale o armă cadou. Şi fata lui s-a sinucis cu ea. Abia apoi cred că el a devenit mai înrăit. Aşa că el asta rămâne: tatăl care i-a dăruit fetei sale arma cu care s-a sinucis, nimic mai mult", spune Aida. "E o fosilă, ce a făcut el e efemer", adaugă, ceva mai dur, profesorul Repovac. "Pe când ce am făcut noi, prin cultură, e mult mai important". PUTERE. Hidajet Repovac şi-a ţinut cursurile chiar şi pe vreme de război FOTO: VLAD STĂNESCU Vezi şi:

• "Măcelarul din Balcani" este aşteptat la Haga
• PROFIL: Cine este criminalul de război Ratko Mladici
• Srebreniţa şi Sarajevo, cei doi poli ai atrocităţilor din anii ’90
• Ratko Mladici, către polițiști: "Bravo băieţi, l-aţi găsit pe cel pe care îl căutaţi "
• Ratko Mladici susţine că “nu a avut nimic de-a face" cu masacrul de la Srebeniţa