Liderii maghiari din UDMR au organizat special, la Băile Balvanyos, Conferinţa internaţională „Utilizarea limbilor în administraţiile locale şi regionale”, context în care un etnic german dă o replică uluitoare legată de subiectul discuțiilor.

Liderii maghiari din UDMR au organizat, conform Transparent News, la Băile Balvanyos, Conferinţa internaţională “Utilizarea limbilor în administraţiile locale şi regionale” sub egida Comisiei de Guvernanţă a Congresului Puterilor Locale şi Regionale a Consiliului Europei, la invitaţia Consiliului Judeţean Covasna, pentru a se plânge de lipsa de drepturi pe care o resimt și a ataca statul român pentru faptul că nu transformă revendicările acestora în realitate. Conferința a fost precedată miercuri, 30 mai 2018, de reuniunea comisiei de specialitate a CPLR, la care au participat reprezentanţii locali şi regionali ai celor 47 de state membre ale Consiliului Europei. Un prilej folosit intensiv de UDMR pentru a se plânge de lipsa de drepturi lingvistice și de nefolosirea limbii maghiare în activitatea instituțiilor din Transilvania.

 

Adică de faptul că nu se înlocuiește limba oficială a statului cu limba maghiară. În replică față de aceasta, un minoritar german, născut și crescut în România, își prezintă, fără ură și părtinire, ci deschis și vede-n-față, așa cum știu etnicii germani să o facă, adevărul despre limba română și folosirea limbii oficiale a unui stat în administrația sa proprie.

Germanul care prețuiește cunoașterea limbii române

Fiecare om are o poveste de viață mai mult sau mai puțin impresionantă și unică în felul ei. Dar, Peter Otto Wolff, cetățean german originar din România, are amintiri care ar putea să fie scenariul unui film. Pe acest om l-am regăsit la Stuttgart, unde trăiește alături de familie. Peter Otto Wolff, deși plecat de mult timp din România către locuri îndepărtate de ținuturile natale, nu a încetat niciodată să fie atent la ceea ce se întâmplă în țara care i-a fost loc al copilăriei și formării. Am început interviul rugându-l pe oaspetele nostru să ne spună povestea vieții sale și câteva cuvinte despre cum vede el, ca minoritar, experiența trăită în România.

– M-am născut în anul 1948, într-un lagăr de muncă sovietic, unde părinții mei, cetățeni români de origine germană, au fost deportați din România în anul 1945. Părinții mei s-au cunoscut acolo. Tatăl, sas, dintr-o veche familie brașoveană (1411!), inginer în aeronautică, cu studii făcute la Dresda, necombatant în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrând la IAR, bunicul colonel în Armata Română. Mama, descedenta unei familii de sticlari, din Tomești, stabilită în Avrig/Sibiu, Porumbacu de Sus, apoi în București, de unde a fost deportată la vârsta de 18 ani, în ianuarie 1945. Repatriat în 1948 din Krasnodon, am crescut la bunicii din partea mamei, în frumosul AVRIG, până la înșcolire la Școala Germană din București, în 1955. Am urmat acolo cursurile școlare, în principal cu limba de predare germană, până inclusiv la bacalaureat. Colegii mei dragi proveneau etnic din 3 direcții, în proporție de cam 33%: etnici germani, sași și șvabi, care aveau prioritate la înscrierea în această școală, evrei vorbitori de germană, români cu pile din protipendada comunistă (ex. Jean Maurer), copii de ambasadori. Deși eram o școală cu limba de predare germană, noi aveam în plus exact materia de predare a limbii și literaturii române, ca și elevii școlilor cu limba de predare română. De prisos a spune că, în mod curent, în pauze vorbeam germana și româna, instantaneu. Am avut parte de dascăli excepționali. La română, spre exemplu, pe atunci celebrul Nicolae Saftu, care lucra și la Radio-difuziune. Noi am învățat practic, germana, româna, latina, rusa, engleza în școală. Mulți din colegii mei, cei mai bogați, aveau în plus meditator pentru franceză, engleză, germană. 90% din colegii mei care au studiat în țară, azi sunt recunoscuți ca medici, profesori universitari, ambasadori, oameni de afaceri, directori de banci, în România, în SUA, Germania etc. Eu am studiat economie la ASE București. La examenul de admitere mi s-a propus să pot da examen în limba germană! Am refuzat, deoarece limba română nu era pentru mine un handicap. Am emigrat în Germania în anul 1980, din Brașov. M-am stabilit în Stuttgart și m-am angajat la o bancă, pe expertiza IT. Acolo am lucrat 25 ani, până la pensionare, ajungând procurist pe domeniul administrativ/IT, subordonat doar președinților băncii. Pentru mine cunoașterea limbii române e un privilegiu, o bucurie!

Considerați că în perioada cât ați fost în România, a fost vorba despre existența unor posibilități de păstrare a identității persoanelor de alte naționalități sau de încercări mascate de asimilare? Care era atmosfera de atunci pe care o simțeau minoritarii?

– Făcând abstracție de perioada după 1945, în care foarte mulți minoritari germani au fost deposedați de proprietăți și trimiși în lagare de muncă din URSS, pentru 4-6 ani, după 1956 s-a trecut la o politică statală a minorităților conlocuitoare cu drepturi și obligații egale, inclusiv învățământ în limba maternă, presă în limbile minorităților, chiar teatre, case de cultură (ex. în București erau Petofi Sandor și Friedrich Schiller). În condițiile generale ale acelor vremuri, când nici românii nu trăiau pe roze, ci erau îndoctrinați la nivel central, s-ar putea vorbi de o încercare subtilă de asimilare prin îmbrățișare. Minoritarii, ca și românii aveau pe atunci aceleași probleme, cele generate de regimul comunist.

Cum se vede multiculturalitatea din România la ora actuală? Cum vedeți argumentele pro, dar și acuzațiile aduse României, ca stat care are pe teritoriul său minorități tradiționale?

– Diversitatea în unitate poate fi un concept benefic, dacă există voință politică și acceptarea tuturor actorilor, a unor reguli foarte clare de la bun început. Personal cred, că în domeniul minorităților, România a involuat în iureșul marilor schimbări de după 1989. Ceea ce a funcționat foarte bine s-a pierdut prin trocuri politice prost înțelese, când marii minoritari au fost văzuți ca parteneri de guvernare necesari, care au putut formula pretenții nesăbuite de stat în stat. Rolul minorității germane s-a rezolvat în mare parte prin dizolvare, ca număr. România a avut din păcate parte de o clasă politică ticăloasă și hoață, care n-a avut timp în 28 de ani să se ocupe de lucruri serioase, morale, naționale, ci de multe ori au dat cu dreptul în stângul.

Cum vedeți demersul unor lideri minoritari din România de a crea școli total separate, contactul dintre copiii de diferite etnii fiind mult îngreunat?

– Problema nu este crearea de școli cu limba de predare maghiară, problema este, că i s-a dat nas lui Ivan, și acela e atât de nesăbuit, încât nu realizase că în aceste școli una din materiile de bază trebuie să fie limba și literatura română, și nu ar strica, ca și alte câteva materii, de exemplu istorie și fizică, să fie predate tot în română. Mai greu este să obligi, din rațiuni educative, copii români să învețe în școli cu limba de predare maghiară. Cum să faci asta în localități unde minoritarii sunt de departe majoritari? În alte vremuri, cu germana era altfel: cine putea, avea bani și relații, se bătea să-și dea copilul la Școala Germană.

Ce le-ați transmite liderilor politici și părinților care consideră că limba română reprezintă un obiect de studiu de importanță secundară, iar pentru justifica lipsa de cunoștințe de limba română, militează pentru impunerea și a altor limbi ca limbi oficiale?

– Ideea că în România, țara de reședință și până la urmă și patria minoritarilor, limba română să fie aleatorie, e o mare prostie. Aici ar trebui să intervină o autoritate morală, statală, care să zică: ”PARDON, sunteți într-un film fals! Limba oficială trebuie să fie în mod necesar limba română, așa e în toată lumea”. Aceasta n-ar fi o problemă, dacă copiii ar învăța româna în școală, ca materie impusă, necesară și nediscutabilă.

Dacă ați putea să faceți ceva în acest domeniu, să oferiți tinerilor sau celor rămași în România ceva din experiența dumneavoastră de viață, cum ați alege să faceți asta?

– Nu am idee cum aș putea să împărtășesc din experiența mea pozitivă tineretului actual din România. Sunt învățați să nu mai asculte de cei în vârstă.