Chiar dacă, în imensa lor majoritate, comentatorii nu au fost de acord cu ideile mele. Totuși, am fost foarte bucuros cînd am constatat că, din puhoiul de mesaje, peste 120,  am avut doar două sau trei de respins. Deși ferme sau chiar polemice, opiniile au fost, în cvasi-unanimitate, exprimate civilizat. Iarăși, mulțumiri. Important pentru acest text nu a fost faptul că cei cărora le-a plăcut (cei care au dat ”like”) au fost cu mult mai mulți decît cei cărora nu le-a plăcut (cei care au comentat) și nici că cei cărora nu le-a plăcut textul meu s-au auzit cu mult mai clar decît ceilalți. Important a fost că, dacă adun pe cei cărora le-a plăcut și pe cei care au protestat, ajung la jumătate din numărul celor care au citit textul. Mai precis, unul din doi cititori a simțit nevoia să își arate cumva adeziunea ori dezaprobarea față de ideile acelui text. Pentru mine, asta înseamnă că tema este de maximă importanță. Am impresia că am atins un punct foarte sensibil al sufletului nostru colectiv. Ce va fi de aici înainte, vom vedea. Acum, precizările.

Firește, nu voi putea răspunde fiecărei observații care mi s-a făcut. Au fost, însă, două care s-au repetat și simt nevoia să le răspund. Prima, recunosc, m-a uimit prin recurența ei. Foarte mulți cititori continuă să opună religia rațiunii, purtînd mai departe ideea că religia e ceva irațional, ca o nebunie, o iluzie, un delir, iar rațiunea este temeiul statornic, senin și indestructibil al unei vieți libere. Religia e ceva obscur, întunecat, o ignoranță cronică, în vreme ce rațiunea este lumina și singura garanție a cunoașterii. Ideea binomului religie – rațiune este destul de veche, dar meritul de a o fi înfipt puternic în convingerile noastre revine propaganei comuniste, ”materialist dialectică și istorică”. Ideea că religia este un fel de deviație explicabilă doar prin prostie ce trebuie mai degrabă evitată se prelungește în afirmația, des întîlnită la comentatorii mei, cum că la școală trebuie studiate doar materiile raționale, științifice. Întreb, atunci, ce facem cu poezia, cu pictura, cu teatrul sau cu muzica – cu artele în general? Sînt ele suficient de ”raționale” ca să fie demne de a fi predate copiilor? Dar răspunsul meu pentru această obiecție este un caz ilustru: Immanuel Kant. Nu știu dacă cei care cred că școala trebuie să se îndeletnicească exclusiv cu  cele ale rațiunii ar fi de acord ca învățăturile acestui om să se predea elevilor. Se vor împotrivi, poate,  aflînd că Immanuel Kant a produs cea mai convingătoare demonstrație că religia există în limitele rațiunii. Vor fi, pe de altă parte, fericiți să afle că și Kant socotea că superstițiile, ritualurile și clericalismul sînt stupidități. Dar vor fi nemulțumiți să afle că același Kant pledează că omul trebuie să fie, prin puterea conjugată a rațiunii și inimii sale, o ființă plăcută lui Dumnezeu – la Kant, inima și rațiunea sînt motoarele complementare ale cunoașterii și omul produce plăcere lui Dumnezu deopotrivă prin cunoaștere și comportament. Asta, probabil, i-ar scandaliza pe apărătorii științelor pure, neinfectate de religie, dar aceiași s-ar liniști imediat aflînd că, printre alte încăpățînări, Kant nu a participat niciodată la o slujbă religioasă, nici măcar în cei doi ani (1776 – 1778) în care a fost rector al Universității din Königsberg, funcție care îl obliga măcar protocolar să participe la marile liturghii. Cum am spune azi, se dădea lovit de fiecare dată.  Aflînd acestea, poate că iubitorii unei școli perfect raționale îi vor da venerabilului filozof undă verde spre manualele elevilor, dar vor scrîșni imediat din dinți aflînd că același Kant a scris convingător despre existența lui Dumnezeu. El care, iubitorii rațiunii vor fi acum iarăși fericiți, a spus că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită teoretic. Așadar, un om precum Kant, poate fi studiat la școală sau doar acasă, în privat, dat fiind că nu e pe de-a întregul rațional, deși el e cel care a desenat conturul rațiunii în modernitate? Chiar dacă apare limpede și liniștitoare, treaba cu rațiunea nu e deloc simplă. Și mi-e teamă că dacă expulzăm complet credința din școală, tocmai rațiunea va fi aproape imposibil  de predat.

În fine, a doua observație foarte prezentă căreia vreau să-i răspund este că religia e ceva intim, personal și nu are ce căuta la școală. Așadar, la școală nu discutăm lucruri intime, private, foarte personale. Prima mea reacție la acest gen de argument este aceea de a întreba dacă nu cumva chiar cei care vor scoaterea religiei din școli sînt cei care cred în necesitatea orelor de educație sexuală. Ceva mă face să cred că da. Aici ne potrivim. Și eu  vreau să existe în școli ore despre sexualitate, căci utilitatea lor este evidentă. Dar întreb: de ce ar fi exercițiul sexualității ceva suficient de public ca să poată fi discutat la ore (deși este un act de o intimitate absolută), iar religia ar fi încă și mai intimă decît sexul și trebuie exclusă? Ce vreau să spun este că temele intime, private, se pot discuta oriunde, chiar și în școli, cu o singură, mare condiție: după discuție să rămînă la fel de intime. Aș spune chiar că  există intimități despre care trebuie să vorbim , din nou spun, cu toate precauțiile luate. Intimitatea nu este un secret, ci un mister. Despre mistere se poate vorbi, dar doar într-un fel anume. Las pe cei înfuriați de religie să se enerveze  în fața deosebirii dintre secret și mister.