Or, preluarea refugiaților a reprezentat un cost enorm pentru Turcia, evaluat la 40 de miliarde de dolari, scrie Slate. E drept, Turcia a beneficiat de o mână de lucru ieftină, dar nu toți refugiații sirieni sau din alte zone din Orientul Mijlociu și-au putut găsi o activitate de lungă durată, prin urmare trebuind să fie în bună parte preluați în sarcină de guvernul turc.
Dincolo de dosarul migratoriu, europenii trebuie să tranșeze și o altă chestiune cu Turcia: are sau nu această țară vocația să intre în UE?
Teoretic, aderarea Turciei la UE este mereu pe masă. Însă, pentru multe state ale blocului comunitar, Turcia nu are ce căuta în UE.
De partea sa, președintele Recep Tayyip Erdogan afirmă că țara sa îndeplinește toate criteriile de aderare. Dar este ținută de prea mult la ușă și, în definitiv, dacă UE nu ne vrea, nici o problemă pentru noi, a conchis liderul de la Ankara.
Bruxelles îi reproșează lui Erdogan derive autoritare și nerespectarea drepturilor omului. În timp ce liderul de la Ankara este notoriu prin ieșiri publice anti-europene.
Ceea ce nu împiedică ambele părți să găsească înțelegeri pe plan economic.
O altă ambiguitate este relația NATO cu Turcia, a doua armată a structurii militare transatlantice ca mărime.
Turcia este acuzată de o apropiere periculoasă de Rusia, în special prin achiziția de sisteme rusești S-400, pe care NATO le denunță ca fiind incompatibile cu armele Alianței.
Recomandările noastre
