Din rațiuni politice, regimul comunist a privilegiat folclorul. O creaţie literară populară, cu autori neidentificabili, poate fi opusă propagandistic creaţiei literare culte, care îi alarmează (şi îi şi complexează) pe adepţii marxism-leninismului.

Totodată, folclorul poate fi... falsificat neexistând vreun copyright în numele căruia cineva să protesteze. Aşa se explică de ce încă din primii ani de după 1947 o mare cantitate de folclor − și autentic, și falsificat − a fost difuzată în rândurile maselor populare prin intermediul culegerilor şi al manualelor şcolare, al revistelor şi emisiunilor radiofonice.

În timpul lui Nicolae Ceauşescu, în mod special după tentativa sa de „revoluţie culturală” din 1971, folclorul va intra în malaxorul uriaş al Festivalului Naţional „Cântarea României”, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creaţiei culte de prestigiu artistic şi autoritate morală, amestecarea ei până la indistincţie cu creaţia naivă şi cu pseudocreaţia unor activişti culturali.

Pretinsa dragoste a partidului comunist pentru folclor a deformat de fapt folclorul şi i-a pus în primejdie existenţa, ca o monstruoasă îmbrăţişare ştrangulatoare. Folclorul a fost de la început cenzurat, eliminându-se în mod special referiririle la mitologia creştină şi fiind scos din circulaţie un întreg gen – colindele de Crăciun. Concomitent, creaţia literară populară a fost interpretată tendenţios, în prefeţe, postfeţe şi note de subsol, în articole critice şi texte didactice, fiind considerată, printre altele, o expresie a luptei de clasă. Selectarea tendenţioasă şi, în continuare, interpretarea tendenţioasă a creaţiei literare populare a condus în cele din urmă la forma maximă de mistificare: inventarea unui aşa-zis „folclor nou”.

Primul document al acestei mistificări îl constituie volumul „Pe-un picior de plai. Folclor poetic contemporan”, publicat de Teodor Balş, în 1957, la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică. În cuprinsul lui găsim versuri în mod vizibil contrafăcute, aparţinând probabil unor instructori de la căminele culturale săteşti, unor autori de texte pentru brigăzile artistice de agitaţie sau lui Teodor Balş însuşi, poet minor şi lipsit de conştiinţă artistică. Cu timpul, fenomenul s-a extins, a devenit o practică cultural-propagandistică curentă.

În „Memoria ethnologica”, valoroasă revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală editată de Centrul Creaţiei Populare Maramureş, cu sediul la Baia Mare (mai exact, în nr. 2-3/ 2002 – sunt curios, în prezent mai apare această revistă?), a apărut un studiu clarificator pe această temă. Ioan Chiş Ster, autorul studiului, denunţă în termeni categorici aşa-zisul „folclor poetic nou” ca pe o creaţie caricaturală a unor activişti culturali din timpul regimului comunist care atribuiau în mod abuziv ţăranilor cântece de slăvire a stilului de viaţă impus de sovietici. Exemplele citate, ridicole prin lipsa lor de autenticitate, sunt edificatoare:

„Frunzucă verde de vie,/ Drag mi-e la gospodărie,/ Când viu sara din câmpie/ Văd lanu de grâu frumos,/ Suflă-l vântu- n sus şi-n jos,/ Mai îl suflă cătă soare –/ Drag mi-e că nu văd răzoare./ Frunză verde şi una,/ Bine-mi place a lucra/ pământu tot o tarla...” etc.

Studiul ne oferă și o surpriză: reproducerea, în premieră, a unor adevărate versuri populare din timpul comunismului. Este vorba de un folclor clandestin şi subversiv, de o admirabilă expresivitate. Sentimentele reale ale ţăranilor faţă de „gospodărie” (gospodăria colectivă), faţă de „pământu tot o tarla” etc. reies din acest folclor autentic, creat în timpul comunismului:

„Du-te, tătucă,-nainte/ Şi-i fă loc la preşedinte/ Şi-i sapă groapa-n pătrat/ Să încapă toţi din Sfat/ Că-am avut zece hectare/ Şi ne-o dat treizeci de are./ O, da’ n-ai avut lădoi feştit,/ Cu ziar te-o învălit!”

Definiţiile de o ironie caustică date modului de viaţă comunist ca şi parodierea formulelor de proslăvire a comunismului ilustrează – încă o dată – rafinamentul creaţiei populare româneşti. În strigături care nu durează decât câteva secunde sunt concentrate idei politice mai ofensive şi mai subtile decât în romane de sute de pagini:

„Bine-mi pare că nu-s scris/ În partidu comunist.”; „Cine lucră politic/ Azi i domn, mâine-i nimic.”;

„Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat.”;

„Trăiască cine-a trăi,/ Trăiască comuniştii:/ Nu ne temem noi de ii -/ Muştele şi ţânţarii!”;

„Frunză verde laba gâştii/ Să trăiască comuniştii,/ Frunză verde de săcară –/ Să trăiască până-astsară.”; „S-o suit frunza la munte/ Ş-o ajuns coada de frunte./ Da’ coborât-o frunza jos,/ Iară-i coada unde-o fost.”

Un catren – cules în judeţul Bistriţa- Năsăud, în 1969, de M. Mardare – rezumă dispreţul faţă de CAP (cooperativa agricolă de producţie, din timpul lui Ceauşescu):

„Ceapeu, grădină mare!/ Cine fură ăla are:/ Domnii fură cu căruţa,/ Iar noi furăm cu trăistuţa.”

Versurile „Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat.”, lapidare şi pline de dramatism, dar iradiind şi un fin umor, specific stilului aluziv, pot fi considerate esenţa mesajului secret transmis de ţărani unii altora sau lui Dumnezeu. În câteva cuvinte se concentra, sobru, elegant, disperarea unei lumi. Ceea ce părea o strigătură era de fapt un strigăt.