Contrariat de unele comentarii perverse ale unor nostalgici acoperiţi (de oprobriu?) ai naţional-comunismului din România - semnate doar cu porecle – postate, în special, pe unele forumuri, site-uri ori pe Facebook, mă văd nevoit să descriu doar încă o frântură din tenebrele acelui timp regretat doar de acele persoane care, probabil, au fost într-o oarecare măsură beneficiare ale sistemului totalitar.
Pe la mijlocul anilor ’80, la Muzeul Satului din Bucureşti (ca de altfel la toate instituţiile de cultură din ţară) a venit o circulară din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care s-a hotărât ca, în fiecare instituţie din subordine, să existe o permanenţă asigurată de un ofiţer de serviciu. Astfel că şi la muzeul nostru s-a stabilit ca până la orele 22 să facă de serviciu femeile, iar de la 22 la 6 dimineaţa bărbaţii. Cum în muzeul nostru, ca şi în alte muzee, bărbaţii erau în minoritate, îmi venea aproape săptămânal rândul la serviciul de noapte.
Orbecăiam parcurgând pe jos lungul Bulevard Kiseleff spre muzeu, fiindcă după ce treceai de un felinar abia luminat, următorul era la mai bine de o sută de metri. Se puteau desluşi doar vag siluetele persoanelor care veneau din faţă şi niciodată nu puteai fi sigur dacă te aflai în siguranţă. Clădirea Muzeului Satului era cufundată în întunericul „reglementar”, doar geamul de la încăperea secretariatului fiind luminat palid-albăstrui. În muzeu, la intrare, ardea un singur felinar chior. În rest, beznă completă. O schimbam pe colega, care pleca spre casă, Dumnezeu ştie cum şi mergeam prin întuneric pe drumul bine ştiut spre căsuţa serviciului de pază, pentru verificare. Erau trei sau patru paznici, oameni în vârstă de la ţară, navetişti, care lucrau în ture 12 cu 24. Unica lor dotare profesională era câte o bâtă noduroasă şi un fluier. Nu ştiu nici acum, dacă bătrânii paznici aveau curajul să facă cu adevărat ture de pază prin bezna care înghiţea suprafaţa mare a muzeului. Ca ofiţer de serviciu, mă încuiam în clădire şi stăteam în secretariat. Doar aici era funcţional un singur tub fluorescent, care bâzâia şi pâlpâia toată noaptea. Televizor după ora 22 nu era. Aşa că mai citeam câte ceva, apoi mă culcam pe biroul secretarei, să încerc cât de cât să dorm. Dimineaţa devreme, pe la şase, auzeam vocile paznicilor care schimbau tura. Îi întrebam de la geamul secretariatului dacă totu-i în ordine şi întotdeauna răspunsul aşteptat era afirmativ. Nu-mi rămânea decât să scriu în catastif că „...în timpul serviciului meu de gardă nu s-a întâmplat nimic deosebit …”. În ziua aceea eram liber.
Într-o bună dimineaţă, abia ajuns la muzeu, aflu de la colegi - nu fără o satisfacţie disimulată - că imensul arc de triumf, ridicat din lemn, ce preamărea Epoca de Aur în faţa intrării spre Pavilionul Realizărilor Economiei Naţionale, a ars în totalitate peste noapte, deşi era păzit non-stop de miliţieni. Să fi fost un semn premonitoriu?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
