Absolvirea Sanhedrinului

Potrivit prefeţei semnate de Teşu Solomovici la volumul lui Haim Cohn, Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Christos, „acesta este a 60.001 carte care s-a scris, numai în ultimele două secole, despre viaţa şi moartea lui Iisus Christos”. Istoria volumului? Palpitantă:

„Cartea s-a născut în urma unui demers neobişnuit: imediat după înfiinţarea statului Israel, un grup de preoţi creştini s-a adresat înaltei Curţi de Casaţie a Israelului, cerând rejudecarea procesului lui Iisus din Nazaret şi reabilitarea «Fiului lui Dumnezeu». În felul acesta – scriau preoţii – va fi îndreptată grava eroare judiciară comisă de Sanhedrinul evreiesc din urmă cu aproape 2000 de ani.
Curioasa cerere a ajuns pe mâna judecătorului Haim Cohn, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie a Statului Israel, urmaşul unei ilustre familii de rabini. El a studiat «cazul» de vreo douăzeci de ani şi «verdictul» dat a făcut «senzaţie»”.

De ce a produs vâlvă verdictul? Pentru că el absolvă Sanhedrinul şi, prin asta, pe evrei, de arestarea, condamnarea şi executarea lui Isus. Povara responsabilităţii e aruncată pe umerii romanilor, ai lui Pilat din Pont îndeosebi. Valurile publicistice provocate de carte sunt explicabile. Timp de secole, crima, cea mai mare crimă din istoria omenirii, a fost pusă pe seama evreilor. Sub puterea acestei ipoteze, urmaşii lui Israel au fost ţinta unor antipatii atingând, în dese rânduri, pogromurile. Haim Cohn porneşte împotriva ei un atac la baionetă. Tranşeele din care sare autorul cărţii Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Christos sunt un adevăr istoric devenit axiomă. Evangheliile, textele pe care se sprijină teza vinovăţiei evreieşti, au fost scrise cu mult după tragica întâmplare. Ele sunt îndoielnice din punct de vedere documentar nu numai prin distanţa în timp, dar şi prin obiectivul asumat. Sunt lucrări pe care le-am putea suspecta, plecând de la experienţa propagandei comuniste, de rescriere a trecutului în interesul prezentului:

„S-a spus deja, de către specialişti în teologie şi în istorie, că autorii Evangheliilor n-au fost cronicari şi reporteri, ci predicatori şi misionari: ţelul lor n-a fost să evoce faptele istorice aşa cum s-au petrecut, ci să propovăduiască creştinismul, să-l proslăvească şi să-l glorifice. «Evangheliile n-au fost scrise pentru îndrumarea istoricilor. Misiunea pe care şi-au asumat-o autorii lor era religioasă, nu istorică. Aşternând în scris afacerea procesului lui Iisus, ei n-au intenţionat să furnizeze material istoric, ci să propovăduiască un mesaj religios» (Winter). Atât forma, căt şi conţinutul scrierilor lor erau condiţionate de necesităţile speciale ale răspăndirii religiei creştine în epoca lor, în sensul de a o impune în rândurile comunităţii, atrăgînd noi suflete, precum şi în sensul (esenţial din punctul nostru de vedere) de a salva onoarea şi prestigiul acestei religii, de a o înălţa în ochii stăpânilor romani. În timpul redactării Evangheliilor, comunitatea creştină din Imperiul roman era mică, sărmană şi prigonită. În interiorul ei, era nevoie să se sublinieze sfinţenia lui Iisus, faptul că nu se făcuse vinovat de nici o crimă şi de nici un păcat, grandoarea cu care înfruntase suferinţa şi torturile; în exterior, era necesar să se insiste asupra faptului că nu mâna romanilor îi luase viaţa, că nu împotriva romanilor se ridicase Iisus în învăţătura şi în faptele sale, că nici un reprezentant al Romei n-ar fi avut, conform funcţiei sale şi a legii romane, vreun motiv să-l aresteze, să-l judece şi să-l răstignească. Însăşi sublinierea urii evreilor împotriva lui Iisus şi a marelui interes pe care l-au avut, chipurile, în îndepărtarea şi în moartea lui, avea menirea să ridice prestigiul creştinilor în ochii romanilor. Pe de altă parte, orice expresie, orice relatare din care s-ar fi putut desprinde o critică sau o ranchiună împotriva romanilor n-ar fi făcut decât să toarne gaz peste focul persecuţiilor la care erau supuşi creştinii”.

 Un moment sfânt la tribunal

Îndoiala faţă de caracterul documentar al Evangheliilor nu e o noutate. Ea pâlpâie, de exemplu, chiar în romanul lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta. Pe parcursul dialogului dintre Isus Cristos şi Pilat din Pont, Mântuitorul îi declară Procuratorului că Levi Matei, cel ce umblă după el şi îl transcrie, greşeşte grav:

„- Nu, nu hegemon, zise arestatul, încordandu-se tot, în dorinţa de a convinge – umblă, umblă mereu, unul cu pergament din piele de ţap în mană şi scrie tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii peste acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el”.

Privind Evangheliile cu acest ochi suspicios, Haim Cohn abordează arestarea şi procesul lui Cristos ca pe fapte reale. Deşi teza a mai fost împărtăşită şi de alţii, tentativa autorului a stârnit un imens scandal. S-a reproşat lui Haim Cohn că aduce, coboară (s-a zis) în plan pământesc, real, un moment sfânt. Savanţii l-au mustrat, pentru că foloseşte instrumentele mărunte ale juridicului ca să disece un mit fundamental, o legendă. Or, spun ei, mitul îşi pierde esenţa în clipa când asupra lui se apleacă inteligenţa rece, scrutătoare. Mitul trebuie crezut, nu analizat. Are suficiente temeiuri această cârteală? La o simplă privire, da. Autorul tratează arestarea, procesul şi executarea lui Isus Cristos ca pe nişte fapte petrecute într-o regiune a Israelului de azi. Raportează desfăşurarea lor la legile vremii, la procedurile penale. Şi trage concluzia că nu evreii, ci romanii sunt autorii crimei.

Tendenţiozitatea cărţii sare în ochi. Haim Cohn caută să-i absolve pe evrei de ceea ce s-a numit „blestemul fundamental”. Pentru aceasta, el apelează la sofism. Deşi neagă caracterul documentar al Evangheliilor, când are nevoie de argumente în sprijinul tezei sale, merge la textele sfinte ca la nişte relatări exacte din punct de vedere istoric. Tendenţiozitatea e o slăbiciune atât de clară, încât nu merită să insistăm asupra ei. Mai ales că, stăruind, există riscul să trecem cu vederea o altă slăbiciune a cărţii, mult mai gravă. S-a reproşat lui Haim Cohn că tratează un moment sfânt sau legendar ca pe unul petrecut în realitate. Nu cred că volumul păcătuieşte prin aşa ceva. Pledoaria e greşită tocmai pentru că nu abordează momentul ca pe un fapt real, ci ca pe unul ideal, abstract. Autorul pleacă în demonstraţia sa de la premisa că arestarea, procesul şi executarea nu puteau fi făcute decât prin stricta respectare a legilor. El nu ia în calcul în nici o clipă posibilitatea ca evreii să fi judecat strâmb. Arestarea, procesul şi judecarea sunt apreciate nu prin raportare la ce s-a petrecut în realitate, ci la ceea ce scria în lege că trebuia să se petreacă. De aceea, lui Haim Cohn îi stârnesc mirări interesate relatările evangheliştilor:

„E paradoxal să constaţi că din punct de vedere juridic nici una din procedurile folosite în acea noapte de evrei, dacă în acea noapte a avut loc un proces evreiesc, nu respectă normele legislaţiei iudaice ( … )”.

Ba nu e paradoxal deloc. Autorul judecă întâmplările din acea dimineaţă a lumii, ca şi cum n-ar şti, din întreg trecutul şi din întreg prezentul omenirii, că pot fi procese strâmbe, care încalcă procedurile legale. Cu atât mai mult experienţa sa trebuia să-l îndemne la o asemenea ipoteză de lucru cu cât, potrivit zecilor de mii de cărţi consacrate lui Cristos, marii preoţi ai evreilor aveau un interes vital să-l lichideze pe Mântuitor. Doctrina avansată de Isus dădea o lovitură de moarte, aşa cum au arătat şi alţii, religiei mozaice. Legea Talionului, care îndruma bătălia împotriva romanilor, era înlocuită cu legea întoarcerii celuilalt obraz.

O nedreaptă bunăvoinţă

După moartea lui Cristos, evreii au continuat să aplice, în lupta cu ocupantul roman, Legea Talionului. Urmările sunt bine cunoscute. Templul din Ierusalim a fost distrus, iar evreii răspândiţi în toată lumea. Asupra romanilor a biruit însă Legea lui Isus. Cea a Talionului se dovedise, în condiţiile ocupaţiei romane, total inadecvată. Dacă adăugăm şi faptul că doctrina lui Cristos punea la îndoială privilegiile marilor preoţi, ne dăm seama imediat că ei erau în stare să facă orice pentru a-l crucifica pe Mântuitor. Cum să le pretindem atunci să respecte legea până la ultima virgulă?! Haim Cohn se încăpăţânează, totuşi, să creadă asta. El neagă vinovăţia Sanhedrinului plecând de la premisa că marii preoţi au respectat întru totul legea. Şi, pariind pe legea timpului, Haim Cohn ajunge la concluzia că nu evreii, ci romanii poartă responsabilitatea morţii lui Cristos. Iar evangheliştii n-ar avea dreptate.

Privit ca un fapt real, istoriceşte petrecut, procesul lui Iisus, zice autorul, s-a desfăşurat altfel decât ni-l arată Evangheliile. Din nefericire pentru autor, Evangheliile spun adevărul. Totul a avut loc aşa cum mărturisesc cărţile sfinte. Haim Cohn le neagă în numele realului. Cu toate acestea, când trece la cercetarea faptelor, el nu se apleacă asupra unor fapte reale, aşa cum pretinde, ci asupra unor fapte ideale.

Cartea sa, deşi se vrea sub semnul coborârii în real, e mult mai impregnată de fantasmele legendei decât Evangheliile, acuzate de autor că fabulează.