Continuăm astăzi serialul nostru despre căderea comunismului în țările Europei Centrale și de Est. Vom vedea, o dată în plus, că fiecare țară din această zonă a continentului nu și-a consumat în felul ei doar destinul impus de sovietici, după Al Doilea Război Mondial, ci și modul în care s-a desparțit de el

Republica Democrată Germană a trăit poate, din punct de vedere al psihologiei sociale, cea mai mare dramă din această parte a lumii, a fost condamnată la o veritabilă schizofrenie. Același popor, cel german, s-a trezit fracturat, împărțit în două. Unii, nemții vestici, au rămas să trăiască civilizat și normal în „putregaiul capitalist”, ceilalți, germanii estici, au avut parte de traumele „raiului comunist”.

În 1945, spre deosebire de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, RDG nu exista ca entitate suverană. Înfrângerea Reichului Milenar al lui Adolf Hitler a dus la împărțirea Germaniei între cele doua tabere politice inamice. Partea de est, căzută sub ocupație sovietică, a devenit un nou stat pe harta lumii. Partea de Vest, rămasă sub ocupația SUA, Marii Britanii și Franței, și-a continuat parcursul firesc.

Nașterea unui stat artificial

Prima misiune cu care s-au însărcinat unșii Moscovei la cârma RDG a fost legitimarea noului stat în ochii opiniei publice internaționale și, odată cu asta, aranjarea cât mai atrăgătoare a „vitrinei lagărului comunist”, așa cum era considerată noua țară, de către propaganda Kremlinului. Pentru asta era nevoie, însă, de educarea nemților est-germani, transformarea lor în „oameni de tip nou”. După ce Hitler îi tocase pe nemți pentru a plămădi din ei „supraomul”, acum comuniștii luaseră decizia să-i transforme și ei pe nemți în altceva decât îi lăsase Dumnezeu pe pământ. Două demențe consecutive au supus acest popor la grele încercări.

FOTO: Leonid Ilici Brejnev și Erich Honecker. Un sărut la fel de firesc cum a fost și coșmarul comunist pentru popoarele Europei de Est

Comuniștii vindeau nemți la bucată

Nu este mai puțin adevărat, comuniștilor est-germani nu li s-a opus din interior vreo rezistență notabilă. Trecutul „brun” al majorității populației era în măsură să-i culpabilizeze pe est-germani. Mai mult, Karl Marx și Frederich Engels erau, totuși, de-ai lor. Pe de altă parte, practica „răscumpărării” de către RFG a persoanelor aflate în închisoare pentru motive politice, cu sume cuprinse între 40 000 și 100 000 de mărci, a dus la slăbirea bazinului din care s-ar fi putut forma vreo opoziție.

FOTO: Podul Glienicke, dintre Berlin și Potsdam, mai cunoscut sub numele „Podul spionilor”. Războiul Rece l-a consacrat drept locul în care rușii și americanii se întâlneau față în față pentru a face schimburi de spioni capturați

Un important motiv pentru care opoziția est-germană la ideile comuniste a fost palidă este acela că, până la construirea Zidului, în 1961, adversarii ideilor comuniste, vreo 2,7 milioane de persoane, au putut părăsi, prin Berlin, zona ocupată de sovietici din oraș, pentru a trece în cea ocupată de americani, francezi și englezi, adică în Republica Federală a Germaniei.

La început, est-germanii trăiau bine

Distruși propagandistic de exodul către vest al nemților, autoritățile au găsit o soluție, care ea însăși devenea un stigmat al rușinii: au înconjurat Berlinul de Vest cu un Zid. Astfel, Europa a fost ruptă în două de ceea ce avea să se numească Cortina de Fier. După construirea Zidului, puțini est-germani s-au mai încumetat să treacă în Berlinul de Vest, iar dintre ei, 138 au plătit cu viața.

Deși RDG era țara cea mai dezvoltată economic din întreg lagărul comunist, iar standardul de viață asigurat est-germanilor era unul superior celui al cetățenilor din Grecia, Spania și Portugalia, criza petrolului din 1973 avea să impingă la vale și RDG, alături de celelalte state comuniste europene.

În anul 1971, venirea la putere a lui Erich Honecker a adus în politica est-germană conștientizarea faptului că doar „slăbirea șurubului” mai poate lungi viața experimentului comunist. Drept pentru care, acesta a inițiat un program de dezvoltare a gradului de satisfacere a nevoilor cetățenilor și a încercat să joace pe cartea credinței religioase, pentru a capta bunăvoința populației. Cu toate astea, efectele crizei și impotența comuniștilor de a gestiona corect și eficient economia și finanțele au adâncit declinul țării.

Mai staliniști decât Kremlinul

Pe acest fond, către sfârșitul anilor `80, o firavă opoziție începuse, totuși, să se înfiripe. Tot mai mulți cetățeni găseau căi de a fugi în RFG. Totodată, între autoritățile estgermane și linia reformistă a lui Mihail Gorbaciov s-a căscat o mare fractură. Comuniștii nemți s-au trezit că sunt mai staliniști decât frații lor mai mari de la Kremlin. Vestea că Ungaria a desființat gardul de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria le-a dat un imbold neașteptat est-germanilor. În acest context, pe 11 septembrie, când Ungaria și-a deschis granița, din mitul „ce bine este în RDG!” nu a mai rămas nimic. Mii de Trabanturi s-au așezat la coadă, pentru a-și duce pasagerii în Ungaria și, de acolo, în Lumea Liberă. Încet, încet, est-germanii au prins glas. Demonstrațiile, revendicarea dreptului la călătorii în Occident, a eliminării cenzurii și a altor drepturi cetățenești, au băgat regimul comunist în haos și au paralizat țara.

RDG a murit, trăiască Germania!

În 10 noiembrie, la doar o zi după căderea Zidului Berlinului, când era clar pentru toată lumea că Moscova nu va interveni, așa cum o făcuse în Ungaria, în 1956, și în Ceholovacia, în 1968, a devenit la fel de clar și deruta finală a comuniștilor. Reformiștii din interiorul partidului comunist au preluat puterea de la staliniștii din Aripa Honecker, iar populația a început să ocupe sediile STASI, poliția politica est-germană. De aici, lucrurile au curs firesc, atât în plan intern, cât și extern, către reunificarea Germaniei un an mai tîrziu, la 3 octombrle 1990, când a intrat în vigoare „Tratatul Unificării”.

Zidul Berlinului a fost ridicat din neputință și a căzut dintr-o banală greșeală!

Autoritățile est-germane prezentau Zidul a fi o pavăză împotriva spionilor și fasciștilor occidentali. De fapt era ridicat din neputința comuniștilor de a-și ține cetățenii la ei acasă, altfel decât cu forța. Liderul comunist Walter Ulbricht, era de părere că astfel „s-au sigilat fisurile prin care puteau pătrunde cei mai răi inamici ai poporului german”. Willy Brandt, viitorul Cancelar al RFG, la acel moment primar al Berlinului de Vest, vedea în noua graniță un „Zid al Rușinii”. Fără discuție, cel de-al doilea avea dreptate!

Sfârșitul acestui Zid este pe măsura derizoriului cu care istoria obișnuiește să marcheze încheierea unor perioade pe care protagoniștii le-au dorit și le-au prezentat cât mai mărețe cu putință. Potrivit unui documentar publicat în Revista Historia, în noaptea de 9 noiembrie 1989, la o conferință de presă, Günter Schabowski, membru al Politburo, a anunțat că restricțiile privind vizele de călătorie vor fi eliminate. Era o încercare de a calma spiritele agitate, în condițiile în care se prefigura deja căderea regimurilor comuniste - precedentul fusese deja stabilit prin schimbările politice din Polonia și Ungaria). Întrebat din ce moment va intra în vigoare această măsură, el a răspuns: „Imediat, fără întârziere.”

De fapt, autoritățile comuniste nu aveau nicio intenție să ridice imediat acele restricții. Planul era de a anunța măsura în ziua următoare, iar în realitate, procedeul de aplicare pentru viză rămânea oricum îndelungat și complicat. Răspunsul lui Shabowski s-a răspândit însă repede, iar în curând mii de oameni, de-o parte și de alta a zidului, s-au adunat în apropierea punctelor de trecere a frontierei. Harald Jäger, ofițer de gardă la punctul de frontieră din Bornholmer Strasse, s-a trezit în fața unui număr mare de oameni care doreau să treacă granița. În lipsa unor instrucțiuni clare, a luat decizia de a ridica bariera și de a-i lăsa pe oameni să treacă.

Astăzi, Zidul Berlinului este doar o amintire a unei tragice rătăciri a umanității, din el nu au mai rămas decât o dungă marcată pe străzile orașului, spre aducere aminte, o lecție în manualele de istorie și niște pietre la vânzare pe tarabele negustorilor berlinezi de suveniruri.

Reunifi carea, un proces pe cât de fi resc, pe atât de complicat

•  1986

24 ianuarie: este creată lnițiativa pentru Drepturile Omului.

19 aprilie: cel de-al XI-lea Congres al SED; vizita lui Gorbaciov la Berlin. 1987

5 februarie: demisia șefului de la Informații Externe din cadrul MAI al RDG (Markus „Mișa” Wolf). 7 septembrie: vizita lui Honecker în RFG.

• 1988

19 noiembrie: decizia guvemului RDG de a suspenda abonamentele la revista sovietică Sputnik.

• 1989

18 ianuarie: părerea secretarului general al PSUG Erich Honecker:

Zidul Berlinului va rezista încă 50 de ani, dacă nu chiar 100, atât timp cât nu se vor schimba condițiile care au dus la construirea lui.

5 februarie: moartea lui Chris Guefroy - cetățean împușcat în timp ce încerca să fugă în RFG.

7 mai: alegerile pentru consiliile locale falsificate de PSUG; responsabilitatea pentru falsificarea acestora a fost pusă pe seama lui Egon Krenz.

4 iunie: masacrul din piața Tiananmen, China; soluția găsită de guvernul de la Pekin se bucură de aprobarea deplină a lui Honecker. .

6 lulie: sfârșitul doctrinei Brejnev; într-o cuvântare rostită la Strasbourg, Mihail Gorbaciov recunoaște dreptul tuturor țărilor din Europa Centrală de a transpune în fapt principiul suveranității de stat, inclusiv de a-și alege liber aliații și tipul de regim politic.

19 august: în perimetrul ambasadei RFG de la Praga sunt instalate în corturi aproape 120 de persoane; până la sfârșitul lunii septembrie, numărul persoanelor care speră să ajungă în Occident prin RSC va crește la circa 4.000.

28 august: Picnicul Paneuropean de la Sopron, în Ungaria; circa 600 de cetățeni ai RDG trec granița ilegal în Austria.

11 septembrie: deschiderea graniței dintre Austria și Ungaria; în decurs de numai câteva zile, circa 150.000 de cetățeni ai RDG tranzitează Ungaria, având ca destinație Austria.

30 septembrie: Honecker își dă acordul ca teritoriul RDG să fie tranzitat de trenurile din direcția Praga care transportă refugiați spre RFG.

2 octombrie: circa 10.000 de persoane iau parte la demonstrația din orașul Leipzig; ciocniri violente cu poliția.

3 octombrie: guvernul RDG dispune închiderea graniței cu RSC.

4 octombrie: demonstrație la Dresda; auzind despre trenurile care transportă refugiații de la Praga, sute de persoane încearcă să ajungă în gară; sunt arestate 1.300 de persoane.

6-7 octombrie: vizita lui Gorbaciov în RDG.

13 octombrie: liderul LDPD Manfred Gerlach sugerează că Honecker ar trebui să-și dea demisia.

18 octombrie: dermisia lui Honecker; alegerea lui Egon Krenz ca secreter general al SED; în discursul de instalare, anunță că va face schimbări (Die Wende).

4 noiembrie: demonstrația din Alexanderplatz,

6 noiembrie: vizita lui Alexander Schalke-Golodkowski la Bonn; eșecul convorbirilor în legătură cu un eventual împrumut pentru regimul lui Krenz.

7 noiembrie: demisia guvemului condus de Willy Stoph.

8 noiembrie: demisia Biroului Politic al SED. ”Raportul Guvemului Federal despre situația națiunii în Germania împărțită” - lucru inimaginabil anterior: Kohl introduce în acest raport dezideratul organizării unor alegeri libere și pe cel al legalizării opozitiei în RDG.

9-10 noiembrie: Zidul Berlinului este dărâmat.

13 noiembrie: se constituie guvernul Modrow.

28 noiembrie: proclamarea planului în 10 puncte al lui Kohl. 1 decembrie: eliminarea din constituția RDG a prevederii referitoare la rolul conducător al partidului.

3 decembrie: demisia lui Egon Krenz din funcția de secretar general al SED; demisia întregului Birou Politic și a întregului CC; eliminarea din SED a lui Honecker și a celor mai apropiați colaboratori ai lui.

7 decembrie: începutul lucrărilor Mesei Rotunde (ZRT); primcle cazuri de pătrundere a multimii de demonstranți în sediile Stasi (Erfurt, Suhl și Leipzig); arestarea lui Erich Mielke.

9 decembrie: ședinta Consiliului Comunității Economice Europene (CEE).

19-22 decembrie: vizita lui Helmut Kohl în RDG.

1990, anul renașterii Germaniei Mari

I5 ianuarie: intrarea demon stranților în sediul Stasi din Berlin.

30-31 ianuarie: vizita lui Modrow la Moscova. 10 februarie: vizita lui Kohl la Moscova; acordul Kremlinului în legătură cu unificarea Germaniei (în timpul convorbirilor este evitată problema apartenenței Germaniei la NATO).

13-14 februarie: vizita lui Modrow la Bonn.

22-25 februarie: congresul SDP din RDG; schimbarea denumirii în SPD și adoptarea programului electoral.

12 martie: ultima ședință de lucru a ZRT.

18 martie: alegerile pentru Camera Populară a RDG; victorie senzatională pentru AfD și eșec dureros pentru SPD.

19 aprilie: expunerea lui Lothar de Maiziere.

24 aprilie: vizita lui Maiziere la Bonn.

25 aprilie: printr-o moțiune a Camerei Populare este respinsă propunerea de a se pune în discție proiectul noii constituiții a RDG care fusese pregatiă de activiștii opoziției participanți la lucrările Mesei Rotunde.

18 mai: semnarea Tratatului de constituire a Uniunii Valutare, Economice și Sociale dintre RFG și RDG.

21 iunie: ratificarea de către Bundestag și Camera Populară a Tratatului de constituire a Uniunii Valutare, Economice și Sociale dintre RFG și RDG.

14-16 iunie: intrarea în vigoare a Tratatului de constituire a Uniunii Valutare, Economice și Sociale dintre RFG și RDG; desființarea controlului la granița dintre RDG și RFG.

14-16 iulie: vizita istorică a lui Kohl la Arhys, în Caucaz, și întâlnirea cu Gorbaciov; în cursul acesteia, conducătorul sovietic își dă acordul în legătură cu apartenența RFG la NATO și cu retragerea totaă a unităților militare ale URSS care staționaseră pe teritoriul RDG.

22-23 august: Camera Populară votează alipirea RDG la RFG în conformitate cu articolul 23 al legii fundamentale a RFG.

31 august: semnarea așa-numitului tratat al unificării (tratatul dintre RFG și RDG în legatură cu Unitatea Germaniei și desființarea RDG, după unirea ei cu RFG).

3 octombrie: intrarea în vigoare a „tratatului unficării”; sfârșitul RDG ca stat suveran.