Miza bătăliei alegerilor prezidențiale din Franța depășește cu mult granițele Hexagonului: ea este un simptom al războiului care răscolește Occidentul.
Un editorial incendiar al lui Pepe Escobar în Asia Times
Iată bilanțul ultimului cutremur geopolitic care a lovit Occidentul: Partidul Socialist din Franța a murit. Dreapta tradițională este în comă. Ce a fost cândva Extrema Stângă este vie și bine mersi.
Totuși, ceea ce se presupune că este un șoc al schimbării nu este chiar un șoc. Cu cât mai mult par lucrurile că se îndreaptă spre schimbare, cu atât rămân mai puțin schimbate.
Poftiți în noua normalitate de azi: „sistemul” reciclat – întruchipat de Emmanuel Macron – versus „poporul” – întruchipat de Marine Le Pen se bat pentru președinția Franței pe 7 mai.
Deși acesta este deznodământul la care se aștepta toată lumea, el are semnificațiile sale. Le Pen, rebotezată „Marine”, a ajuns în turul II în ciuda unei campanii mediocre.
Ea și-a reunificat – fără a o extinde – baza de votare. Am mai arătat în Asia Times că Macron nu este altceva decât un produs artificial, o hologramă împachetată cu grijă cu scopul de a vinde o iluzie.
Doar cei iremediabil naivi pot crede că Macron întruchipează schimbarea, când el este candidatul UE, NATO, al piețelor financiare, al mașinăriei Clinton – Obama, al „establishmentului” francez, al oligarhilor economici și al primelor șase grupuri de presă din Franța.
Jean-Luc Mélenchon, domesticitul reprezentant al Franței Nesupuse, a reușit să fie egalul reprezentantului dreptei catolice François Fillon. Însă insipidul candidat al Partidului Socialist, Benoît Hamon, l-a împiedicat pe Mélenchon să se califice în turul II.
În ce o privește pe Marine, ea a pierdut aproape patru puncte la scorul final. Cu o săptămână în plus de campanie, Fillon ar fi putut ajunge la egalitate cu Marine, în ciuda Penelopegate.
Marine are o singură strategie la dispoziție pentru 7 mai: va colinda cu frenezie „Franța profundă” pentru a transforma turul II într-o dezbatere despre identitatea Franței și într-o ciocnire a naționaliștilor, patrioților și suveraniștilor cu globaliștii pro-UE și cu promotorii „modernității fluide”.
Frontiștii sunt gata să sfâșie în bucățele programul liberal al lui Emmanuel Clinton, care va da bine în Franța rurală, ba chiar ar putea smulge ceva voturi de la Mélenchon.
Spre deosebire de Fillon și Hamon, acesta nu a făcut un apel public la suporterii săi să-l voteze pe Macron. Și votanții nemulțumiți ai lui Fillon ar putea fi înclinați să se orienteze spre Marine – dat fiind că Fillon s-a opus visceral unuia pe care l-a numit „Emmanuel Hollande”.
O scurtă trecere în revistă a promisiunilor: Marine promovează un model social „în folosul poporului francez”; Macron promite vagi „reforme profunde”.
Programul lui Macron de a economisi 60 de miliarde de euro din fondurile publice implică concedierea a 120.000 de funcționari; o rețetă sigură pentru revolte de stradă.
Marine spune doar că vrea să reducă deficitul public – vizând reducerea ajutorului medical de stat, contribuția Franței la UE și frauda fiscală.
Niciunul dintre cei doi nu are de gând să crească salariul minim sau TVA. Amândoi vor reducerea poverii fiscale asupra companiilor și vor să combată „uberizarea” muncii, în beneficiul companiilor franceze (Marine) sau al companiilor europene (Macron).
Prioritatea absolută a lui Marine este reducerea ajutorului social pentru străini și restaurarea „puterii de cumpărare” mai ales pentru pensionari și pentru muncitorii cu venituri mici. În ceea ce privește șomajul, atitudinea ei este vagă.
„Reformele profunde” ale lui Macron se concentrează pe șomaj, asigurări și pensii. Este adeptul unei protecții generale de șomaj gestionată de stat. Toți cetățenii ar trebui protejați, inclusiv cei dați concediați.
Europa este cea mai mare miză a bătăliei dintre Marine și Macron; Frexit vs „un nou proiect european”.
Toată lumea de la Bruxelles votează cu Macron, care propune un buget separat pentru Zona Euro, un parlament separat și un ministru de Finanțe separat.
Pe scurt: Bruxelles pe steroizi.
Un eventual Frexit propus de Marine ar trebui decis printr-un referendum – consecință directă a obsesiei frontiste legate de imigrație. Marine vrea să reducă intrările legale de imigranți la 10.000 pe an (acum sunt de 200.000), să taxeze munca lucrătorilor străini și să desființeze ajutorul social.
În schimb, pro-imigraționistul Macron dorește o „Franță deschisă”, „fidelă valorilor sale”.
În ceea ce privește politica externă, Rusia este miezul problemei. Marine dorește o „realiniere strategică” cu Moscova, mai ales în lupta împotriva terorismului islamic.
Macron – în ton cu „establishmentul” francez, la fel de rusofob ca și cel american – este împotrivă, deși recunoaște că Europa trebuie să se ajungă să se înțeleagă cu Rusia, deși este partizanul menținerii actualelor sancțiuni.
Dacă viitoarea ciocnire epică ar trebui definită printr-o singură noțiune, aceasta ar fi puterea fără limite a Zidului de Bani.
Macron subscrie viziunii că datoria publică și cheltuielile publice sunt singurii factori responsabili pentru datoria Franței, așa că este nevoie de „curajul politic” pentru a promova reforme.
Sociologul Benjamin Lemoine este unul dintre puținii care abordează ceea ce se află cu adevărat în spatele afacerii – interesele patronilor de companii de a păstra valoarea creanței pe care o dețin asupra statelor și aversiunea pentru orice fel de negociere.
Deoarece controlează mesajul public, ei sunt capabili să echivaleze „riscul politic” – fie el reprezentat de Marine sau de Mélenchon – cu amenințarea la adresa pozițiilor lor privilegiate.
Marea problemă în Franța - și în majoritatea Occidentului – se învârte în jurul conflictului dintre interesele stăpânilor financiari și cele ale cetățenii de rând, atașați de serviciul public și de justiția socială.
Apropiata ciocnire dintre Emmanuel Clinton și Marine Le Trump abia dacă va zgâria coaja acestei probleme.