Înainte de 1989, când se întâmpla să merg la Iași, vizitam neapărat și redacția revistei „Convorbiri literare”, ca să-i întâlnesc pe câțiva critici foarte talentați din generația mea: Alexandru Dobrescu, Daniel Dimitriu, Val Condurache, Constantin Pricop. Continuând tradiția instaurată de Titu Maiorescu, ei făcuseră din „Convorbiri literare” o instanță critică, aflată în concurență (loială) cu „România literară”.

 Îl întâlneam prin redacția ieșeană și pe George Pruteanu, agitat și plin de vervă, dar nu-i dădeam, nu știu din ce cauză, atenția pe care ar fi meritat-o. Sufeream, probabil, de un fel de cecitate selectivă, nereușind să văd în el altceva decât un personaj simpatic. Anii au trecut, a căzut comunismul, George Pruteanu s-a mutat la București, împreună cu frumoasa lui soție Nina (descinsă parcă dintr-un film despre aristocrația rusă) și a făcut o fulminantă și surprinzătoare carieră de om politic, realizator de emisiuni TV și profesor universitar. M-am împrietenit cu el și am trăit numeroase momente frumoase, antrenându- ne reciproc în adevărate beții de râs (de controversele politice dintre noi, duse până la o furie paroxistică, nu mai vreau să-mi amintesc). Țin minte că o dată, la o petrecere, în perioada când George Pruteanu apăra cauza limbii române și era acuzat pe nedrept de antimaghiarism, am dansat cu el... ceardaș, făcându-i pe cei din jur să râdă până la lacrimi.

George Pruteanu a fost simpatizat de mii de oameni. De mii de mii de oameni. Iar simpatia şi-a câştigat-o, într-un mod neobișnuit, făcând educaţie, nu instigând la libertinaj, ca atâţia intelectuali dornici de succes.

A educa înseamnă a institui restricţii, iar aceasta nu poate să placă. Dacă urâm până şi ceasul deşteptător, când ne trezeşte dimineaţa cu ţârâitul lui strident (deşi noi şi nu altcineva l-am programat să sune), cum o să-l iubim pe un educator, care mereu ne avertizează, cu vocea croncănitoare a corbului lui Poe, că nu avem voie să facem ceea ce dorim?

Şi totuşi George Pruteanu a reuşit să-i captiveze pe semenii săi şi să-i seducă impunându-le interdicţii: să nu folosească neglijent limba română, să nu asculte muzică de prost-gust, să nu mizeze în viaţă pe bunurile materiale etc. etc.

Emisiunea sa TV „Doar o vorbă săţi mai spun”‚ difuzată succesiv de Tele 7 ABC, Pro TV şi TVR 1 (de aceasta sub titlul uşor modificat „Doar o vorbă săţ-i mai spun”)‚ a depăşit o mie de episoade, a obţinut de două ori premiul APTR, ca şi alte premii, a atras milioane de telespectatori şi i-a adus realizatorului o imensă notorietate (convertibilă în capital politic, ceea ce i-a şi determinat pe politicieni să manevreze pentru scoaterea ei din programul televiziunii publice).

George Pruteanu (15 decembrie 1947 – 27 martie 2008) a fost un spirit enciclopedic, un renascentist rătăcit într-o perioadă confuză din istoria României. Ştia să demonteze şi să monteze la loc un automobil, folosea cu virtuozitate computerul, făcea fotografii mai bune decât mulţi fotografi profesionişti. Şi-a construit pe Internet un site (cuvânt scris de el sait, în conformitate cu principiile sale de apărător al limbii române) care funcţionează şi azi, încântându-i pe toţi vizitatorii. Acest site este un spectacol non-stop de inteligenţă şi farmec, un Disneyland al plăcerilor intelectuale. Textele sunt însoţite de desene animate, de muzică, de fotografii şi filme, toate apărând sau dispărând ca prin farmec, la comanda celui care îl accesează.

În aceste numeroase întreprinderi ale sale George Pruteanu a fost singur. N-a făcut parte din nici un grup, nu a avut parte de susţinerea unei reţele, nu a mobilizat instituţii care să-i construiască gloria. L-a ajutat discret, cu un devotament fără egal, doar soţia lui.

Există un eroism naiv în acest demers, un donquijotism pe care lumea de azi, prozaică, l-a sancţionat. Trecerea lui George Pruteanu de la un partid la altul (PNŢCD, PSD, PRM) a fost interpretată de adversari, dar şi de unii intelectuali dezinteresaţi, de bună condiţie, ca o dovadă de versatilitate. În realitate, judecând retrospectiv, ne dăm seama că George Pruteanu suferea de o totală lipsă de priză la viaţa politică. Nu o lua în serios. Nu avea răbdare să-i înţeleagă culisele. Dacă ar fi fost după el, ar fi rămas toată viaţa un independent. El urmărea să promoveze anumite idei despre limbă, despre educaţie, vorbind la microfonul oricăruia dintre partide.

Cel care a tradus în limba română, admirabil, „Infernul” lui Dante, descifrând italiana din Evul Mediu, şi a utilizat calculatorul ca un Ariel al Windows- ului, cel care putea să explice pe înţelesul oricui probleme complicate de limbă şi să desfacă manelele în note muzicale ca să le dovedească stereotipia ineptă nu a avut iscusinţa necesară pentru jocul politic. De-a lungul întregii lui cariere politice, George Pruteanu a pierdut, a pierdut, a pierdut. Şi dacă n-a dat cu totul faliment, a fost numai pentru că avea de unde să piardă.

Viaţa lui George Pruteanu poate fi considerată o parabolă şi anume una despre răsplata rezervată celor care se ocupă cu iluminarea contemporanilor. Răsplata lor este zero.