"Sir Jack Pitman, protagonistul din „Anglia, Anglia“ lui Julian Barnes, vrea să amenajeze o ţară miniaturală, de interes strict turistic, în care musafirii să se bucure de toate punctele de atracţie cu un consum de timp cât mai mic. "
În acest scop, Sir Jack cere să i se întocmească o listă de cincizeci de branduri englezeşti, printre care: falezele de la Dover, „God Save the Queen“, melonul, magazinul Harrods, grădinăritul, familia regală, cricketul, Robin Hood, Stonehenge, berea, stadionul Wembley, Magna Carta etc. Pe poziţia 28 a listei, mai bine plasată decât Marks & Spencer, dar sub Big Ben, drapelul britanic sau ziarul „Times“, se află una dintre instituţiile cele mai solide care s-au manifestat vreodată în mediu lichid: cursa de canotaj Oxford- Cambridge. Cine s-a uitat sâmbătă după-amiază pe Eurosport a văzut ultimul episod al acestui serial despre care glumeţii spun că e singura formă de concurenţă pentru „Tânăr şi neliniştit“.
Sâmbătă, 29 martie 2008, la Londra a plouat. Mărunt, agasant, îndelung. A fost un lucru decisiv pentru succesul cursei, căci desfăşurarea ei sub cer senin i-ar fi răpit din farmec. A nu se crede cumva că Oxford- Cambridge are vreo legătură cu sportul. Nici vorbă. Cine se opreşte pe malurile Tamisei şi aşteaptă trecerea echipajelor marchează de fapt întâlnirea cu nişte simboluri în mişcare. Asta îşi vor fi spus, probabil, şi cei 250.000 de spectatori care - cu sau fără umbrele - au tivit în tăcere traseul studenţilor. Oxford-Cambridge e de fapt o defilare în rezumat a trăsăturilor care compun portretul englez. O demonstraţie fără cuvinte despre câteva lucruri uşor de rostit, dar ceva mai greu de practicat (solidaritate, empatie, spirit de grup etc). O lecţie de pedagogie mută, pentru care nu trebuie să deschizi caietul de notiţe, ci doar ochii.
Iar de văzut, vedem destule. Camera care însoţeşte echipajele de sus surprinde coregrafia impecabilă a vâslelor, mişcarea celor două miriapode dansante, despre care încă nu-ţi dai seama dacă vor să rămână împreună sau să se despartă. Jos, la nivelul apei, lucrurile arată altfel. Ceea ce părea un balet destins capătă înverş unarea unei escalade sub viscol. Armonia de ansamblu păleşte în faţa detaliului aproape naturalist. Catifeaua, mătasea şi brocartul rămân materiale de recuzită pentru filmele istorice. Oxford- Cambridge înseamnă bătături, mutre zdrumicate, braţe care dor fără să poţi face nimic, sudoare amestecată cu ploaie, dinţi strânşi, pomeţi fardaţi cu fondul de ten al vântului. Pe Tamisa circulă două grupuri de vâslaşi ieşiţi din timp, pentru care victoria şi înfrângerea n-au legătură cu locul ocupat la final. Aici contează alte lucruri: liniştea cu care te bazezi pe ceilalţi (nu întâmplător, una dintre formulele rezistenţei solidare e expresia „suntem toţi în aceeaşi barcă“), puterea de-a te bucura fără circ, stăruinţa cu care forţezi limita.
Este cursa Oxford-Cambridge un test ritualic? Probabil că da. Indiferent de numele câştigătorului, indiferent de avansul luat la intrarea sub Podul Hammersmith sau la ieşirea de sub Podul Barnes, cei şapte kilometri petrecuţi pe Tamisa ilustrează triumful în condiţii de adversitate. Anglia e specialistă la acest capitol, aşa cum o dovedeşte propria istorie. Oxford- Cambridge înseamnă cultură fizică şi forţă mentală, cu tot ce încape în aceste cuvinte. Cursa livrează concomitent bucurie strunită şi tristeţe mascată cavalereşte. E captivant să-i vezi pe urmăritori încercând să-i ajungă pe cei din faţă, deşi noi, martorii neutri, ştim că nu se mai poate face nimic. În fond, asta e imaginea definitorie a întâmplării de sâmbătă: strădania tăcută, opinteala căpoasă, hotărârea surdă de-a înfige vâsla în apă până la capăt, până la ultimul strop de energie şi speranţă, poate chiar dincolo de ele, fiindcă patinajul acesta pe apă e de fapt expresia felului englezesc de-a vedea lumea şi viaţa. Aşa ceva a difuzat Eurosport sâmbătă - sau cel puţin eu asta am înţeles. Iată de ce nu vreau să consemnez numele învingătorului. Nici să spun, pe tonul zaharat al falşilor rapsozi, că adevăraţii câştigători am fost noi, privitorii. Oxford-Cambridge n-are nevoie de omagii lâncede. Ajung prezenţele discrete, în care înfloreşte - măcar pentru o clipă - iluzia binelui.
Recomandările noastre
